Episodul 8

Zilele treceau încet. Fetița începu să se recupereze, dar nu atât de repede pe cât și-ar fi dorit. Începu să meargă cu greu în jurul camerei  cu ajutorul lui Ivik care se dedicase total îngrijirii fetei. O sprijinea când se împiedica sau se poticnea de slăbiciune și o încuraja spunându-i că și el pățea la fel când era  bolnav.

Rodica încuviința dând din cap și se străduia să-și învingă slăbiciunea. Grivei, care  îi asista, avea deja încredere în băiețel și-l aproba cu un lătrat vesel când acesta o încuraja pe fată.

Sensei intra de câteva ori pe zi în camera fetei, să vadă cum îi merge, dar mai ales ca și să-i dea picăturile acelea cu miros îngrozitor. În general, îl lăsa pe Ivik să se ocupe de ea, văzuse apropierea dintre cei doi și se bucura că băiețelul, altfel orfan, își găsise un rost, o preocupare care să-i mai abată gândurile de la singurătate și în general de la situația lui pe lume…

Îl găsise într-o seară, după cutremurul de acum doi ani, rătăcind singur, flămând și dezorientat în orășelul din apropiere. Un băiețel murdar, plin de julituri și cu lacrimile șiroind pe obraji. Rămăsese singur după ce familia sa pierise în tragedia de atunci. Îl luă acasă la el și începu să-l doftoriceasa, cum s-a priceput el mai bine. Însă rănile băiatului nu erau doar fizice… rămăsese cu o traumă sufletească și acum, vedea cum acestea dispar prin simpla prezență a Rodicăi. Da, nu-i rău își spuse el în gând.

Ajunse în grădinița din spatele casei și se apucă de săpat stratuile de țelină și conopidă.

La ceapă, fumoasă și de un verde crud, avea probleme cu cârtițele care făcuseră o pasiune pentru genul acela de ceapă, cu bulbul lunguieț, de culoare roșiatică și foarte dulce.

Bătrânul privi dezolat la staturile de legume pline de mușuroaie proaspete, cu goluri și locuri lipsă acolo de unde micile rozătoare își luaseră obolul. Dar imaginea fetiței care se însănătoșea îi reveni în minte și vesel și mulțumit începu să taie buruienile dintre straturi.

– Eiii,  până la urmă trebuie să mănânce și ele ceva, își zise el în barbă.

        Cam după o săptămână, Rodica și prietenii ei se puseseră pe picioare. Gigel crescuse binișor și devenise un cocoșel arătos, iar penele din coadă care îi căzuseră pe perioada detenției din groapă, acum se ridicau țanțoșe și de un negru-albăstrui, iar el și le răsfira mândru pentru a atrage atenția celor câteva puicute sfioase ce trăiau în preajma casei și trăgeau pe furiș cu coada ochiului la noul venit.

– Oare de unde o fi venit străinul acesta chipeș la noi în curte?

– Cine știe, dar cred că de tare departe, că are coada stufoasă, nu cum se poartă pe aici prin părțile noastre, tunsă scurt și cu cărare pe mijloc…

– Dar accentul este îngrozitor, nici nu înțelegi bine ce zice, spuse o găinușă mai mică și pestriță fără prea mare trecere la cocoși în general.

Puicuțele își sopteau una alteia când stateau pe cuibar la bârfă, așa mai în șoaptă să nu le audă cocoșul cel bătrân, care le supravegea cu o privire cruntă, cocoțat sus pe bușteanul de tăiat lemne, ca să aibă perspectivă.

Piciorul fetiței se vindecase bine și se dezumflase, o mai ținea când încerca să urce  treptele sau când îl ajuta pe Ivik la căratul găleților cu apă, dar în rest, totul decurgea bine. Câteodată Rodica cădea pe gânduri și își aducea aminte de scopul călătoriei. Ea trebuia, să facă rost de medicamentul acela miraculous pentru bunica și uite cum pierdea vremea.

– Da, nu am fost destul de atentă și de puternică, își zise ea cu regret, deși nu-și dădea seamă  ce ar fi putut face mai mult.

       Într-o seară, după  ce au mâncat, Sensei se așezase ca de obicei pe verandă să-și bea ceaiul de iasomie, iar fetița stătea  pe un scăunel  lângă el. Ivik încă nu terminase de strâns masa și mai robotea prin casă ștergând și punând farfuriile la locul lor pe poliță, însă trăgând cu urechea la ce se discută pe afară.

– Știi Sensei, eu am plecat de acasă cu un scop, ca să fac rost de…

– Da știu, coțofana aia bătrână din pădure ți-a făcut rost de scopul ăsta.

– A nu, buna bătrânică m-a ajutat și… dacă nu era ea, bunicuța ar fi…

– Știu și asta, de altfel, cum crezi că am aflat de tine? Deși metoda prin care m-au anunțat este tare riscantă. Nu știi niciodată cine îți răspunde sau cine mai află de tine și cum poate să folosească asta împotriva ta. Există pe lume multe forțe și nu  totdeauna prietenoase… În fine, de data asta am avut noroc cu toții, dar tare aș vrea să nu mai fie nevoie.

– Da, dar eu, îl întrerupse fata nerăbdătoare, eu trebuie să plec mai departe până ajung în desertlul Atakama, ca să…

– Ești pregătită?

– D.. da, cred că da, nu mă mai doare piciorul și datorită ție, Sensei, mi-am revenit și îți mulțumesc din suflet pentru tot ce ai făcut cu mine.

Grivei care se tolănise la picioarele ei, ridică capul și o împinse cu botul în picior.

– Da, pentru noi, pentru tot ce ai făcut pentru noi.

– Lasă asta. Te-ai gândit cum ai ajuns în capcana aia de urși sau de ce o fi fost?

– Sigur, am fugit de un lup ca să nu ne mănânce și eu și Grivei am, ne-am, ca să ne salvăm, vreau să zic…

– Bine, de Grivei nu am ce să zic, lupul, am ințeles era mult mai mare ca el…

Grivei ridică iar capul și pufni din nas.

– Dar tu?

Fetița se uită atentă la bătrânul vânjos care chiar și în perioada de relaxare când își bea ceaiul tot avea o ținută dreaptă și dădea impresia că nu poate fi surprins de nimic. Făcu ochii mari..

– Eu ce? Ce era să fi făcut?

– Tu ești om înzestrat cu rațiune, cum se poate să te lași dominată de o fiară proastă care se află muuuult mai jos pe scara evoluției? Minte ai în cap?

 Vocea bătrânului se înăsprise și poziția lui deveni și mai formală, dacă era posibil așa ceva.

Chiar și Grivei își corectă felul în care era așezat și se ridică să stea în fund, simțea că se discută sau o să se discute ceva important.

– Bine, dar era mult mai puternic ca noi, mai antenat în vânătoare si…

– ANTRENAT! bubui vocea lui Sensei.

Și Rodica și Grivei tresăriră, iar Ivik, care auzea tot prin fereastra deschisă, scăpă din mână ceașca pe care o ștergea fix în locul în care podeaua nu era acoperită de covor și-și sparse coada. Băiatul făcu un gest înciudat din mână, dar tăcu chitic. Simțea că pur și simplu i se lungesc urechile la propriu, ca să audă mai bine.

– Antrenat da, ai spus cuvântul potrivit, mai antrenat ca tine, care ești om și poți ajunge pe culmile oricărei arte sau îndemânare pentru că ai rațiune. Vrei să pleci mai departe? Bun și ce faci la următorul lup? Dacă nu mai găsești o groapă mare în care să scapi?

– Se urcă într-un copac, își zise în sinea lui Ivik, care în timpul acesta încerca necăjit să fixeze la loc coada ceșcuței.

– Și, în felul acesta, nefiind pregătită, nu cred că ai să ajungi prea departe.

– Da, dar timpul trece și medicamentul, buni mai are medicament numai pentru un an…

– Cât a trecut de când ai plecat de acasă? Două luni?

-Da, cam așa ceva, răspunse fetița după ce socoti în gând.

– Ei vezi? Ai timp destul, rămâi aici să te pregătești un timp și apoi poți să o pornești mai departe. Mâine, când răsare soarele, ne apucăm de antrenament.

– Păi, știu și eu, șovăi fetița.

– Drumul pe care îl de urmat nu e ușor, lupii din pădure sau lupii cu chip de om, pândesc la tot pasul, ca să nu mai zic de altele mai rele sau mai periculoase.

– Mai periculoase?

– Da, de ce nu? Ai putea spre exemplu să te… îndrăgostești!

– Poftim? Sensei, ce tot zici?

– Bătrâna coțofană din pădure, care chipurilea te-a ajutat, cum crezi că a pierdut calea?

– Bătrâna cotof… cine, prietena mea din pădurea de acasă ? Cum s-a îndrăgostit? Cum, cu cine, când?

– Destul! Acum mergem la culcare, și bătrânul se ridică brusc, puse ceașca pe masă și stăpânindu-și un zâmbet, strigă spre fereastra deschisă.

– Ivik! Ceașca din care am băut, de pe verandă.

 Capul băiețelului apăru în dreptul ferestrei.

– Am să o spăl eu însumi mâine dimineață, nu de alta, dar e ultima care mai are coadă.

Apoi bătrânul porni cu pași vioi spre camera lui la culcare, lăsând-o pe Rodica îngândurată pe scăunelul ei cioplit grosolan. Stătu așa un timp apoi se ridică se întinse să-și dezmorțească mușchii și își zise:

– Și totuși nu am ce face, trebuie să pornesc mai departe. Hai Grivei!

        A doua zi, dis de dimineață, bătrânul se trezi la primele raze ale soarelui. Rămase câteva clipe în pat și simți că ceva lipsea din casa lui. Se ridică brusc și ieși pornind spre camera Rodicăi. Camera  era goală, iar patul fusese făcut și aranjat cu mult timp înainte.

A plecat! își zise el, trebuia să mă aștept, poate am fost prea aspru…

Ieși val vârtej și îl văzu pe Ivik  în ușă la el cu ochii cârpiți de somn și părul vâlvoi.

– Unde-i Rodica?

– Aaa, nu știu, nu e în camera ei?

– Nu, nici ea nici câinele ei, cred că a plecat mai departe pe drumul ei.

– Cum? Fără să își ia rămas bun?

– Eh, femeile… mai adaugă Sensei și plecă dând din mână a lehamite.

Ajuns pe verandă se întinse de-i trosniră oasele și se uită absent la ceașca goală de pe măsuță.

– Și acum? Am promis că o să am grijă de ea. La cât de naivă este nu ajunge nici până la jumătatea drumului.

Apoi un zgomot de apă vărsată de sus și un chiot de plăcere îi atraseră atenția la fântâna cu cumpănă din vale. În depărtare, o fetiță îmbrăcată numai într-un maieu subțire și pantaloni scurți își turnă o găleată de apă rece în cap, iar un câine și mai nebun ca ea, lătra de zor și sărea în jurul ei. Fața i se lumină.

Hmm, bătrân prost, ce ai crezut? își zice el.

Apoi își adună forțele ca să își stapanaeasca bucuria din voce și strigă:

– Ivik! Noi nu mai mâncăm odată? Vezi că e la fântână, se spăla cu apă rece, mai adaugă el din spirit de solidaritate bărbătească și plecă să se schimbe.

He, he deci n-a plecat! Păi cum, fără să mă vadă, să-mi zică ceva? Și vesel și zglobiu, băiețelul se repezi în curte la cuibarul găinilor să recolteze ouăle de peste noapte. Am să fac o omletă uriașă – uriașă cu roșii și ceapă verde, dacă o mai fi lăsat cartițele vreuna.

Mâncară așezați roată în jurul mesei. Omleta lui Ivik ieșise surprinzător de gustoasă. O asezonase cu roșii și cimbru din grădină și cu ceapă verde. Adevărul este că băiețelul se pricepea să dea gust mâncării, era talentul lui și Rodica, mestecând de zor, îl privea recunoscătoare de peste farfurie.

După micul dejun, Sensei puse pe masă un săculeț de pânză colorat în albastru și legat strâns la gură.

– Astăzi începem antrenamentul! spuse el cu voce importantă. În prima zi vom face agricultură.

– Păi Sensei, ce legatutra are? Ce-i în săculeț? Fasole boabe?

– Nu fasole, ci semințe de cânepă bengaleză.

Văzând uimirea de pe fața ucenicilor adaugă:

– O să vedeți, este foarte plăcut să semeni cânepă.

        Ieșiră din casă și Sensei o luă înainte cu săculețul în mână. Îl ducea de parcă era plin cu diamante, nu cu niște prăpădite de semințe de cânepă. Apoi pregătiră un pătrat de teren destul de mărișor, cu latura de 50 de păși. Smulseră buruienile, zdrobiră bolovanii și  nivelară pământul. Sensei semănă rânduri paralele, la o depărtare de un pas unul de altul.

– Așa, zise el satifacut. Acum să aducem apă să le udăm, mai adaugă și se lungi la umbra unui corcoduș vinețiu cu boabe roșii și zemoase.

Întinse mână alene și culese o corcodușă, o studie puțin, o mirosi, o șterse de mâneca kimonoului și apoi o azvârli în sus și o prinse în gură. Simți cu plăcere gustul dulce acrișor cum îi inundă simțurile. Bătrânul înghiți carnea zemoasă a corcodușei și, umflându-și obrajii, scuipă departe sâmburele. Acesta porni ca din pușcă prin aer.

– Stai!

Sâmburele se opri la doi metri depărtare și încremeni în aer, vibrând ușor.

Sensei se uită la el atent apoi se destinse și zise:

– Da, mergi în treaba ta, la care sâmburele de corcodușă căzu fără zgomot în iarbă…

Cei doi înțeleseseră că Sensei a folosit pluralul doar așa, metaforic și că ei trebuie să aducă apa,  dar nu comentară și porniră cu pași destul de fermi spre fântâna din vale. De trei ori au adus apă, sus jos, sus jos, sus jos și au udat fiecare rând, până Sensei se declară mulțumit.

 

Ivik întrebă totuși într-un târziu în timp ce trăgea gâfâind ciutura din fântână:

– Și cum ne ajută semințele și semănatul ăsta în antrenament?

– Nu știu, cred că e vreo toană de a lui sau așa ne plătim învățătura, cine știe, hai că vedem noi.

Când terminară de udat, Sensei se ridică de la umbră și aranjându-și kimonoul mai strâns zise:

– Acum că ne-am odihnit, hai să ne mișcăm puțin. Prima zi de antrenament va fi mai ușoară. O să vă aduceți aminte cu nostalgie de ea.

O porni spre fundul curții și se opri în dreptul un unui gard de nuiele de-a lungul căruia erau înșiruiți câțiva bolovani. Se uită cu atenție la ei și, alegându-l pe unul cam  de mărimea unui pepene ajuns la maturitate, se aplecă și-l bătu ușor cu palma.

– Așa, da, astăzi vom merge într-o plimbare și ne oprim sus pe culmea aceea din zare, o vedeți?

Copiii urmăriră degetul profesorului și, undeva departe, după primul deal, zăriră o culme de munte nu prea înaltă, dar abrupra și stearpă, fără copaci.

– Se numește Culmea Văduvei Străine. Eiii, există și o legendă pentru ea, dar nu avem acum timp de așa ceva. Mergem până acolo și ne întoarcem, țac-pac!

Cam fără chef, Rodica și Ivik se declarară de acord. Deja nu-și mai simțeau spatele de la cărat apă și ar fi vrut să se ocupe cu ceva mai ușor.

– Eu mai am ceva lecții de ieri rămase! Încercă Ivik să se scuze.

– Nu-i nimic, le faci când venim, nu întârziem mult.

– Păi hai să pornim odată atunci, zise și Rodica cu o notă de exasperare în glas.

– Sigur, pornim, dar să nu uităm că face parte din antrenament. Astăzi ajutăm un prieten rănit și-l ducem în spate până la Văduva Străină, că doar n-o să-l lăsăm în urmă să moară nu?

– Sigur Sensei, pufniră în râs cei doi.

– Un prieten imaginar, nu?

– Păi da, cam da, uite-l acolo jos lângă  gard, zise Sensei și  atinse cu piciorul bolovanul ales.

– Cum?

– Da, este rănit și îl cheamă… Cum îl cheamă Rodica? Fetița făcu ochii mari.

– Da, dăi un nume.

– Aaaa, Boby, zise ea primul nume care îi veni în minte.

– Asa, foarte bine, uite rucsacul ăsta, îl băgam pe Boby în el, legăm bine la gură să nu cadă și, hop!, îl luăm în spate.

Zicând acestea, Sensei îi fixă fetei rucsacul cu bolovanul pe umeri așa, ca un ghiozdan de școală. Rodica se încovoie, dar strânse din dinți și se îndreptă la loc.

– Gândește-te, zise cu voce caldă de data această Sensei, că este un prieten rănit care nu poate merge și trebuie să-l cari. Ce faci, îl lași în  pădure? Gândește-te că și el o dată te-a adus acasă în brațe și nu te-a părăsit.

– Am înțeles Sensei, murmura fata și-și sălta mai bine rucsacul.

– Tu încă nu ai oasele crescute de tot. Astăzi nu cari nimic, doar pe tine. Îi spuse peste umăr Sensei lui Ivik.

 

 

 

 

Episodul 7

Pierduse șirul zilelor – noapte, zi, noapte, zi. Un timp scrijelise linii pe pereții gropii pentru fiecare zi, dar, la un moment dat, nu mai avu putere să se ridice. Cele câteva picături de apă care se scurgeau pe pereți și roua de dimineață nu reușeau să-i potolească setea.

– Apă, de aș avea puțină apa… Când am să scap de aici voi trăi în apă! Am să dorm în apă, voi bea apă, apă binefăcătoare, dătătoare de viață.

       Iepurele se terminase de mult. Rase carnea de pe oase, o râcâise cu cuțitul, apoi sparse oasele și supse măduva. Apoi, zdrobi oasele și le făcu pulbere și o mâncă și pe aceea. Din tufa de brusture nu mai rămăsese nimic. Gigel ciugulise fiecare frunză și tulpină, iar apoi fata dezgropase rădăcinile și le maruntise și le mâncaseră împreună.

–  Sunt la capătul puterilor, își zise fetița. Nici nu am apucat să împlinesc 13 ani. Chiar! Când o fi fost ziua mea? Ieri sau săptămâna trecută? Sau încă nu a fost?

       Încerca să-l strige pe Gigel, dar nu ieși nici un sunet. Nu mai avea putere să întoarcă capul să se uite după el. Ochii i se lipiseră și nu putea să-i deschidă. Cu mâneca se frecă la ochi și reuși să-și dezlipească pleoapele umflate, pline de infecție. Stătea rezemată de peretele de piatră, răceala pietrei o mai întrema. Începu să alunece încet într-o parte, apoi capul i se izbi de pământ, nu simți nici o durere. În dreptul ochiului rămas deschis se vedea o rădăcină de copac fină și o crăpătura subțire care ducea departe, cine știe unde. O furnică se chinuia să tragă după ea o aripă de buburuză, se opri în  fața unei grăunțe de nisip. Nu putrea trece mai departe. Pentru ea grăunța de nisip era cât un munte.

 -Lumea-i toată adunată într-o boabă de nisip… Da! Ce bine era la scoala… copiii care aleargau în recreație și doamna care de sus de la catedra…

   -Până mâine la ora 10 veți efectua următoarele exerciții!

       Nu, nu era prea cald. Vântul adia prin bradul din fața casei. Mama aplecată de mijloc, spăla rufe într-un lighean. Când aruncă apa, câțiva stropi ajunseră pe fața ei. Boaba de nisip se mării. Deveni translucidă. Îi putea zări firișoarele de minerale roșii și verzi din interiorul ei. Era din ce în ce mai mare, cuprinse tot orizontul, toată lumea.

-Cine vine astăzi în vizită? Ssstt, taci, fii cuminte! Da, nu am fost prea atentă, un lup, un singur lup.  Bunico, ce-i cu ciuperca aia mare de pe cer?

-Ssstt, stai culcată! Lipește-te de pământ, nu te uita! Caută energia în interiorul tău. Acolo o să găsești puterea, cultiv-o!

Vorbele bătrânei din pădure se piedură, nu reușea să le apuce…

-Oh, obosită sunt, atât de obosita… Să dorm, să dorm, să mă odihnesc. Energia este înăuntrul meu. Eu pot să folosesc energia. Omul, cerul și pământul într-o singura… Astăzi copii sărbătorim ziua națională a țării.

       Trebuie să știți că odată de mult noi nu am fost liberi și independen… Cine iubește și lasă, păi cine iubeș… Vacanțe de vis în Arhipelagul Insulelor Caraibe. Nu ratați ocazia! Vocea crainicei era caldă și plină de incredere. S-aibă casa cucului si viața gandacului… Păi cine iubește și lasă…

Trebuie să mă ridic… Energia este in… pe malul mariii, țipat de pescăruș, valurile se sparg domol pe nisip. Ah, ce bine e cu picioarele în apă. Ce rece și bine e. Un crab mititel fuge îngrozit din fața valurilor, dar acestea îl ajung și-l inghit. Copii, astăzi țara noastră sărbătorește cea mai frumosa zi din… Energia, Eu pot, energia… eu pot, eu terbuie să mă întorc, am rătăcit drumul… spre casă.

 -Bunico, te rog!

O lacrimă se rostogoli pe obraz și căzu în nisip cu o bubuitură de tunet. Nisipul o sorbi imediat, rămase doar o urmă ușor mai adâncită. Urme pe nisip.

-Bunico, așteaptă-mă să vin și eu. Ah, ce bine e aici sus. Uite munții, pădurile și căsuță noastră. Mama spală rufe în curte la soare și tata, da uite-l!, e acolo pe deal, sapă sau sădește ceva, nu văd prea bine.

-Hei, uite marea, cu plaja și valuri, valuri albastre cu spumă albă pe creaste. Și cerul. Și marea. E nesfârșită, ce bine e aici sus, vezi totul. Nu te doare nimic-nimic! De unde vine muzica asta așa de frumoasă?

  …

       Băiețelul urca gâfâind dealul spre casa din vârf.  Ivik. Îl chema Ivik. Căra în mâini două găleți din lemn, mai mari ca el și se străduia să verse cât mai puțină apă. Nu prea îi reușea. La fiecare pas, apa se clătina și arunca câțiva stropi peste marginea găleții.

 -Până sus nu mai rămân cu nimic! spuse el amărât. Iar o să mă certe Sensei. Mai bine mă opresc să mă odihnesc.

       Dar știa bine că nu putea să se oprească. Trebuia să ajungă cât mai repede sus la cabană. Murea de curiozitate. Azi noapte sensei adusese pe cineva în brațe și îl culcase în camera cea bună de oaspeți. Prin crăpătura ușii, de unde trăgea cu ochiul, nu reușise să vadă cine este. Toată noaptea lumea se foise prin casă, se auzeau uși trântite, parcă a auzit și un lătrat de câine, dar nu era sigur. Focul a duduit toată noaptea, au fost încălzite multe oale cu apă care au fost duse în camera de oaspeți. Apoi Sensei a fiert ceva cu miros înțepător. Mirosul s-a strecurat pe sub ușă în cameră lui. Îl recunoscu. Același miros persistase și când a fost el bolnav anul trecut, gata să moară…

Trebuie că persoană care a venit să fie tare bolnavă, gândi băiețelul. Ajunse sus și lăsând gălețile pe jumătate goale lângă ușă, intră precaut în camera mare de zi cu șemineu unde ardea un foc zdravăn de bușteni. Pe fotoliul larg din fața focului, Sensei dormea răsturnat cu capul în piept. Sforăia încetișor și părul lui lung și alb, de obicei pieptănat și strâns la spate, acum îi atârna peste față zburlit.

Băiețelul se retrase încetișor și, cu pași ușori, se îndreptă spre camera de oaspeți sperând că bătrânul Sensei, care dormea iepurește de obicei, n-o să-l simtă.

       O lumină caldă învăluia camera.  O rază de soare jucăușă se strecură în cameră și ateriză pe nasul câinelui care dormea încolăcit pe podea lângă pat. Nu simți raza de soare. Aceasta insistă și-i intră pe o nară făcându-l să strănute. Grivei sări în sus și-și frecă energic botul cu labele. Apoi se ridică în patru labe se întinse lungindu-și gâtul și picioarele dinapoi și scoase un căscat satisfăcut din fundul gâtului. Întoarse capul și se uită înspre pat.

Nu o dusese prea bine în ultima vreme, coastele îi ieseu în afară, iar șira spinării împingea blana de pe spate semănând cu niște mosoare de ață aliniate unul după altul. Se apropie de pat. Fetița dormea, însă răsuflarea nu i se auzea deloc. Doar n-o fi murit, se sperie Grivei și, ca să se convingă împunse ușor cu botul mâna fetiței care atârna peste plapumă. Această se foi și se mișcă în somn. Câinele se întoarse satisfăcut la culcușul lui. Se încolăci la loc și închise ochii. Urechile îi rămăseseră ridicate ca de obicei în sus, gata să audă și să perceapă tot, mânate parcă de o viață independentă de a stăpânului lor.

Târziu, după-amiază, Rodica deschise ochii. Visase că era acasă în curte și o ajuta pe bunica să curățe cartofi. Se uită la mâna bătrânei cum se face una cu cuțitul și coaja cade rotundă și subțire, fără să se rupă, până dezbrăca cartoful perfect. Cartoful din mâna Rodicai arată de parcă fusese în lagărele de război japoneze din Indochina, cioplit peste tot, iar una din cojile căzute pe jos, era de grosimea unui deget. Îi scăpase cuțitul prea adânc. Înciudată, trânti cartoful de pământ, deschise ochii și se trezi. Se uită în jur după leguma buclucașă, dar nici urmă de ea.

 -Unde sunt? se întrebă ea.

       Nu recunoștea nimic în jur. Ce s-o fi întâmplat? Camera era complet străină. Tavanul cu bârne groase era afumat, iar mobila era grosolan cioplită de o mână hotărâtă care, chiar dacă nu avea prea multă sensibilitate, nici nu se lăsase intimidată de un nod sau o nervură mai tare. Se vedea asta din urmele de topor care ornau picioarele mesei și tăblia patului. Erau grosolane, dar totuși plăcute, degajau o armonie…

  -Oare cine o fi cioplit toată mobile asta? se trezi întrebându-se fără rost.

Apoi își aduse aminte de groapa unde stătuse atâta timp prizonieră. Brusc un junghi îi străbătu tâmpla, amintirea era prea dureroasă.

 -Grivei?

Dintr-un salt câinele fu lângă ea și începu să se bucure dând viguros din coadă și frecându-și capul de mâna ei. Dacă ar fi fost după el, ar fi sărit în pat lângă Rodica, dar nu știa încă dacă se cuvine. Fetița întinse mâna, îl mângâie pe cap și-l scărpină după ureche cum îi plăcea lui. Câinele oftă de plăcere  și închise ochii.

 -Grivei, deci ai găsit pe cineva până la urmă. Unde e Gigel? Mai trăiește?

       Ușa se deschise încet și un cap de băiețel de vreo 7-8 ani se ivi de după ea. Avea ochii rotunzi de curiozitate și o expresie de om mare pe fața care însă nu păcălea pe nimeni. Când văzu că în pat, musafirul de azi noapte era o fată, prinse curaj și intră cu totul în cameră.

 -Eu sunt Ivik! spuse el plin de importanță.

-Bună Ivik!

       Ușa se deschise din nou și de data aceasta intră un bătrân mic de statură cu părul alb, lung și legat la spate cu un șiret albastru. Sub spancenele stufoase străluceau doi ochi albaștri a căror privire aveau o intensitate care o zgudui pe Rodica. Încercă să se ridice în capul oaselor, dar nu reuși, era prea slăbită.

 -Nu te ridica încă! Stai să mai capeți forță.

 -Erai la limită când te-am găsit și dacă mai întârziam mult, acolo rămâneai, în afurisita aia de groapă. He, mi-a luat ceva până te-am scos. Cred că mi-am sfâșiat cel mai bun Kimono. Eh, în fine.

 -Cum te simți?

 Avea o voce profundă, nu aș vrea să strige la mine cu vocea asta, gândi Rodica.

 -Bine. Cred, șopti ea. Vocea nu o asculta, iar cuvintele ieșeau greu, cumva gâjâit. Sunt tare obosită.

 -Unde sunt, vă rog?

 -La mine acasă, unde să fii! Și tu ce cauți aici? zise el întorcăndu-se spre băiețel.

 Acesta făcu fețe-fețe și bâigui:

 -Am venit să văd dacă nu are nevoie de ceva… și cum Sensei dormea, am vrut să…

 -Da, bine, acum ai văzut-o! Mergi jos și adu un castronel cu supă fierbinte, s-o întremăm pe musafira noastră.

 -Vezi să nu verși pe jos, mai adaugă el, dar Ivik tropăia de mult pe scări, dornic să se facă util.

        Deci a fost într-o groapă, își zise el turnând cu grijă supa fierbinte într-un bol adânc. Apoi alese cea mai frumoasă lingură și un șervet din cele bune, pe care îl puse pe braț și, maiestos ca un preot care oficiază o slujbă, începu să urce scările.

În cameră, Sensei îi dădea fetei o linguriță din medicamentul ăla urât mirositor. Aceasta sorbi ușor și înghiți. Atunci îi trezi admirația băiatului, știa ce gust îngrozitor avea și uite!, ea nu s-a strâmbat deloc. Pe el trebuise Sensei să-l țină de nas, iar cu cotul să-l blocheze de pernă.

 -Uite, hai să luăm câteva linguri, încet, până se obișnuiește iarăși stomacul cu mâncarea.

O ridică cu ușurință cu capul mai sus și luând o lingură de supă i-o apropie de gură. Supusă, Rodica dechise gura și înghiți. Simțea că e cazul să aculte, până la urmă oamenii ăștia, pe care nu-i cunoștea, o scoseseră din groapa aceia care era cât pe ce să-i devină mormânt.

Era supă de pui și imediat gândul o duse la Gigel. Dar mai întârzie cu întrebările și mai luă o lingură. Apoi încă una. Era minunată și foarte concentrată. Simțea căldură cum îi coborâ în stomac și o încălzea.

Da, în felul ăsta, își zise ea, o să capăt puteri și o să-mi revină forțele. Mai acceptă o lingură, o înghiți cu greu, un spasm de durere îi străbătu stomacul. Sensei observă și se opri.

 -Gata pentru acum. Mai târziu mai luăm câteva linguri, acum încearcă să mai dormi.

 -Vrei cumva,  ai nevoie să ieși afară?

 Fetița dădu din cap că nu, apoi se uită spre Grivei.

 -Da știu, o să capete și el puiul tău de mâncare.

 -O, deci și Gigel trăia, ce bine!

 …asa dor îi era de el, așa mic și neajutotat cum era…

 -Grivei, vino cu mine! porunci bătrânul. Grivei te cheamă nu?

       Câinele se uită la el, apoi la Rodica și confirmă cu un ham-ham vesel. După aceea îl urmă pe acesta afară din cameră fiind urmăriți și de Ivik care ar mai fi vrut să rămână, dar deja fetița închisese ochii și cu un suspin de ușurare se cufundă iarăși în somn.

Ajunși jos, Sensei îi răsturnă lui Grivei într-o strachină restul de supă, mai adaugă câteva bucăți de pâine și o împinse ușor spre el. Câinele se repezi lacom și începu să leorpăie.

  -Vezi Ivik, de asta nu i-am pus prea mult, că e lacom, însă și el are stomacul slăbit și altfel mi-ar vomita pe aici.

 -În mod normal nu accept animale în casă, dar acesta este un caz special.

       Ivik aprobă bucuros dând din cap. Ah, era un caz special, ce bine că și el participă la acest caz special. He! Ce bine sună, un caz speci…

 -Hei! Dar noi nu mâncăm? Îl intrerupse din reverie Sensei.

 -Ba sigur, acum pun și pentru noi.

Și baiețelul se porni să așeze masa pentru el și pentru tutorele lui. Când isprăviră, Sensei se ridică sprinten și ieși afară în curte să-i dea și puiului de mâncare.

Iar Ivik rămase să strângă masa și să spele farfuriile. De fapt, cam astea erau îndatoririle lui, plus adusul de apă, ceea ce ura cel mai mult și măturatul curții cu o mătură cât toate zilele, mai mare ca el. În rest, trebuia să învețe să scrie și să citească, iar seara înainte de culcare Sensei îi corecta temele și-l asculta ce și cum a învățat peste zi.

A doua zi Rodica se trezi mult mai devreme și reuși să se ridice din pat. Merse la baia care se afla pe hol, apoi revenind în camera ei caută cu privirea o oglindă. O găsi mascată de colțul dulapului. Era mică însă reuși să-și vadă chipul oglindit. Nu se recunoscu în primă instanță.

Din oglindă o privea o față de femeie fără vârstă, cu ochii obosiți și stinși și cu buzele crăpate și albe. Ochii încercănați erau duși în fundul capului, iar părul ei, altă dată atât de des, acum atârna în smocuri rare. Apucă o șuviță în mână și trase ușor. Părul se desprinse din rădăcină și fetița rămase cu șuvița în mână. Rodica se cutremură.

 -O, Doamne! Ce e cu mine? șopti ea deznădăjduită.

 -Stai liniștită, nu te speria, se auzi vocea profundă a lui Sensei care intrase în cameră și se uita dintr-o parte la fată.

Rodica tresări și se dădu un pas înapoi rezemându-se de marginea patului.

 -Este din cauza foamei, corpul nu a mai avut cu ce să-ți hrănească și părul. S-a concentrat să asigure energia necesară funcționării organelor vitale. Bine, existau mijloace și procedee să colectezi energia din jur, de la soare, din aer, de la copaci, de la pietre și apoi s-o imagazinezi în corp, dar încă ești mică și nu ai noțiunile necesare.

   -O să-ți revii! Oricum astăzi va trebui să te tundem scurt de tot, dacă nu chiar chel, ca să se regenereze și rădăcina. Apoi te vom spăla cu infuzie de frunze de urzică ca să crească la loc des și sănătos, cum era înainte. Și acum treci la loc în pat să mănânci ceva. O să mai luăm câteva linguri de supă caldă.

 Se intoarse spre ușă să strige la băiețel, dar Ivik era deja în cadrul ușii cu un castronel de supă aburindă pe care-l ținea cu ambele mâini, foarte concentrat să nu verse… pe jos.

Sensei deschise gura să spună ceva, dar o închise la loc. Privi pe sub sprâncenele stufoase la băiețel, tuși și spuse cu o voce ușor schimbată:

 -Ivik, eu am puțină treabă în curte, vrei să o hrănești tu pe musafira noastră? Adică dacă poți și dacă vrei.

 De uimire și bucurie Ivik înghiți un nod dureros din gât și bâigui:

 -Da, sensei! Amm… eu…, sigur, mai vorbă! și luându-și ochii de la castronel se uită la Sensei, dar acesta ieșise de mult pe ușă.

 -O   hrănesc eu! mai adaugă el mai mult ca pentru sine.

 Apoi, așeză un șervet pe marginea patului și luându-și un aer foarte serios spuse:

-Acum o să mâncăm ca să… Să prindem puteri, încercă el să-l imite pe Sensei, dar vocea lui subțirică de copil era departe de profunzimea profesorului.

 Pe Rodica o pufni râsul și zise:

 -Sigur, Ivik. Dă-mi tu să mănânc. Dacă nu îți par prea urâtă…, mai adaugă ea cu gândul la imaginea din oglindă, dar și cu o urmă de cochetărie.

 -O, nu! Cum să fii… nu, nici vorbă! Stai numai un pic să prinzi culoare în obraji.

Și luând cu băgare  de seamă  o lingură de supă, încercă s-o apropie de gura fetiței, dar uite că deja o picătură se prelinse pe coadă și căzu pe plapuma fetei. Rodica generoasă se făcu că nu văzu și ridică și ea un pic capul de pe pernă ca să-i vină în întâmpinare. Sorbi și îl întrebă:

 -Vrei tu, să fii așa bun, să-mi ridici puțin perna?

 Ivik lăsa cu grijă jos bolul cu supă și se ridică în picioare. Trase mai sus perna încât fata să stea cu capul mai sus, apoi cu încredere sporită începu s-o hrănească. Supusă, Rodica înghițea lingură după lingură, spre satisfacția micului asistent.