Episodul 2

Ajunși acasă, Rodica îi prezentă lui Gigel curtea și celelalte găini din ogradă, însă puiul adormise deja în brațele ei așa că îi găsi o căciulă de blană de-a bunicului aruncată prin pod și-l culcă în ea la căldură, ascunzandu-l după sobă, apoi voioasă începu să-i explice bunicii cum și unde găsise puiul de găină și cum îl botezase Gigel…

– Vezi să nu vină cineva după el, că atunci o să zică că l-am furat, îi replică bunicuța, așa că Rodica ușor dezumflată se grăbi să se spele pe mâini și se pregăti să se așeze la masă.

– Ei, l-am furat! Doar l-am găsit și l-am salvat, îi șopti ea lui Grivei, putea să-l mănânce vreo vulpe… În fine, vedem, ne descurcăm noi cumva…

        Puiul de găină se adaptă foarte repede în noua lui familie și era nedespărțit de Rodica pe care o urma peste tot, doar la școală nu… că-l închidea fetița într-o cușcă să nu se rătăcească iarăși.

Și așa treceau zilele una după alta, alta mai frumoasă ca cealalta… până veni vară și școala se închise pe durata vacanței, iar fetița noastră hălăduia cât e ziua de lungă prin pădure sau pe coclauri, însoțită de Grivei și de puiul Gigel. Toată lumea era a lor și fugăreau toate veverițele și popândăii din împrejurimi, speriind prepelițele din tufișuri, iar după-amiaza pescuiau în răul din spatele casei. Nu o dată se întâmplă ca cei trei prieteni să vină acasă cu câțiva păstrăvi dolofani, spre bucuria tatălui care era mare amator de pește. Îi plăcea să-i gătească pe grătar, în cetină de brad, cu mămăliguță caldă și mujdei de usturoi, în care zdrobea și o mână de urzici proaspăt culese de lângă fântâna de piatră din vale. Totul mergea bine și firesc …

Dar iată că într-o dimineață, bunicuța nu se mai putu da jos din pat… Zăcea culcată și respira greu, era toată acoperită cu borboane de sudoare…

Rodica se apropie de ea și luând-o de mâna bătrână cu vinele umflate, se sperie de cât de tare ardea.

– Ce ai bunicuțo, ce te doare ?

– Offf…, toate mă dor și nu pot respira, parcă mă sufoc, răspunse buni cu o voce înceată.

 Fata o lasă și se repezi în camera părinților.

– Veniți! Repede că bunicii îi este rău de tot, arde, are febra…

 Mama se ridică iute și venind în camera fetei o întrebă pe bătrână:

– Ce ai mamă? Ce te doare?

– Nimic nu mă doare, sunt fooarte obosită.

– Stai cuminte că ne repezim după doctor.

Între timp tatăl se îmbrăcase și plecase val vârtej după doctorul satului…

Doctorul era un bătrânel cu chelie și câteva smocuri de păr alb pe la tâmple, deasupra urechilor, care se născuse și crescuse în sat și lipsise numai perioada cât a fost la studii. Îi cunoștea pe toți locuitorii satului și pe mulți dintre ei chiar îi adusese pe lume.

Era destul de priceput, dar după ce o consultă pe bătrână ieși afară, se spăla pe mâini și îl luă deoparte pe tata… Cât acesta îl conduse la poartă îi zise cu voce scăzută să nu audă și fetița:

– Are febră pernicioasă, e slăbită si… nu știu ce să zic, bătrână cum este nu cred c-o mai duce…

 Tatăl păli și cu glas sugrumat întrebă:

– Cum așa? Chiar nu se poate face nimic? S-o duc în oraș la spital, tre să fie vreun tratament ceva.

– Cum vrei, ea nu a spus nimic, dar se simțea fără puteri de mult și, …ce să zic, mai mult ați chinui-o, dar cum vrei, repetă el, până la urmă ești fiul ei…

– Cât mai are?

– Cel mult doua-trei zile apoi… Domnul cu mila! Să vă îngrijiți totuși de cele necesare.

        Apoi salută scurt din cap, îl bătu pe umăr, se întoarse și plecă cu păși grăbiți și cu capul vârât între umeri, de parcă s-ar fi ferit sau îi era rușine că de data aceasta era dezarmat în fața bolii.

Pe bunica o cunoscuse din vremea când mergeau în clasa întâi la școală. Ba, într-o vreme chiar a fost îndrăgostit de ea…

Ascunsă după grajdul de nuiele Rodica auzi tot și ochii i se umplură de lacrimi.

– Ce o să se facă ea fără bunicuța? Cum o să-i fie viața fără ea? Nu! Nu se poate!, își zise ea și-o zbughi în pădure într-un loc de ea știut.

       Alergă fără întrerupere și, la un moment dat, părăsi cărarea și o luă de-a dreptul peste râuleț, pleoscăind prin apă fără să-i pese că se udă leoarcă și ajungând pe malul celălat o luă pieptiș la deal printre stejarii uriași. Alergă mult timp fără să ia seama crengilor care o zgâriau sau a vântului care bătea din ce în ce mai tare…

La un moment dat, văzu o luminiță în depărtare și răsuflă ușurată.

Era o căsuță, de fapt un bordei săpat în pământ și acoperit cu crengi și scânduri crăpate, unde sălășluia o bătrână singură care trăia din culesul ierburilor de leac, pe care le cunoștea la perfecție. Mulți o considerau vrăjitoare și se temeau să treacă prin locul Acela, dar la nevoie unii mergeau la ea, să le dea vreun leac sau o băutură fermecată.

Rodica o cunoscuse o dată mai de mult, când se rătăcise prin pădure, iar zgrituroaica, căci cam așa arăta, o luase de mânuță cu ghearele ei negre de mâini și îi arătase drumul spre casă. Rodica se simțise atunci ocrotită și în siguranță, așa că nu o uitase pe bătrână…

De atunci, din când în când, Rodica trecea pe la ea și-i mai ducea câte o felie de cozonac sau puțină brânză de capră pe care o șterpelea de acasă, fără știrea    părinților căci ar fi certat-o dacă ar fi aflat că se duce singură în pădure într-un    loc așa de primejdios, unde chiar bărbații în toată firea se fereau să meargă.

Ajunse gâfâind și deschise ușa. Mai mult o părere de ușă făcută din trei scânduri legate cu scoarță de copac și intră înăuntru fără frică.

În dreptul sobei stătea cocârjată o arătare în zdrențe care mesteca ceva într-un ceaun și mormăia în surdină cine știe ce.

Întoarese capul și recunoscând-o pe prietena ei cea mică exclamă:

– Eiii, eiiii ce surpriză! Ai venit să mă vizitezi? Ți-ai mai adus aminte de bătrâna ta prietena…

– Nu, adică da, mi-am adus aminte, te roooog ajută-mă că moare bun… și e greu și e grav și nu știm ce să fa…

– Eiii, i-a stai tu jos și trageți sufletul și ia de aici, poftim o cană cu ceai de roiniță și apoi îmi povestești și o să vezi, că dacă înțeleg ce s-a întâmplat, găsim noi un leac.

Rodica se așeză pe o laviță și apucă cu amândouă mâinile cana fierbinte, suflă îndelung și sorbi ușor să nu se frigă.

Imediat o căldură aurie îi coborâ în trup, iar inimă își rări bătăile, căpătă încredere și știu că Vrăjitoarea o să gasească ea ceva… s-o vindece pe bunicuța.

După un timp, Rodica, mult mai calmă, îi povesti tot ce se intamplase… și la urmă îi spuse verdictul înspăimântător al doctorului.

Bătrâna sorbi și ea încetișor din cana ei și oftând, rosti:

– Da, e greu!… Am ceva care s-o vindece pe moment, dar mai târziu o să trebuiască să mergi tu, așa mică cum ești, departe – departe, să găsești restul de leac care s-o vindece… de tot.

– Și acum, uite cum o să facem…

Un comentariu la „Episodul 2”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *