Episodul 3

Bătrâna se ridică și începu să cotrobăiască prin pungile ei și prin cutii vechi și pline de praf, stârnind moliile și gândacii aciuați pe acolo, ba chiar la un moment dat… un liliac micuț și negru își luă amețit zborul și începu să se rotească prin odaie țipând ascuțit:

– Iviiic! Iviiic! Iviiiiiic!

 Rodica închise ochii și simți cum i se ridică părul de pe ceafă.

În sfârșit liliacul se opri pe o grindă și oftând aproape omenește se agăță cu gheruțele de ea și se atârnă cu capul în jos, apoi se liniști.

– Nu-ți fie frică, e Jimi, liliacul meu, nu face nici un rău. L-am salvat din pliscul unei bufnițe și de atunci s-a aciuat pe aici.

– Dar iată, am găsit!, mai spuse bătrâna și luând dintr-o pungă de piele foarte veche cu desene ciudate pe ea o bucată din ceva negru de consistență cretei, răzui într-un castron așa, cam o lingură de pudră.

– Vezi tu, draga mea, asta este obținută din pulbere presată din solz roșu din coada soparlei mascul Aki prins când e lună plină, noaptea, tocmaii departe, departe. Crește numai în deșertul Atakama.

– Eu am numai puțină, care o să-i ajungă bunicii tale cam un an de zile, între timp, tu o să trebuiască să mergi acolo așa departe cum este.

Vrăjitoarea făcu o scurtă pauză.

– Este o călătorie lungă și grea, dar eu știu și sunt convinsă că ai să reușești. Ai tu ceva special în tine, moștenit de la bunica ta… e bine s-o ajuți să rămână în viață pentru că atunci când o să împlinești 18 ani ea o să te inițieze în niște mistere care o să-ți dea puteri nemaivazute…

– Nemai… nemaivăzute, o îngână fetiță încetișor și cu ochii rotunzi de uimire, hmm, de unde până unde puteri la bunicuța sau la ea, o fetiță mică și cu note cam mici la școală?… Puteri nemaivăzute are tata care sparge buturugi uriașe cu toporul sau saltă căruța numai cu un umar…, dar în fine, lasă asta, își zise fetița.

– Bun sarutmana, și cum i-o dau?

– Iei o linguriță de praf din asta și o topești într-o cană cu ceai de roiniță de ăla de care ți-am dat să bei acum. De 3 ori pe zi…

Fetița se uită atentă la bătrână, concentrându-se să rețină fiecare indicație, sorbindu-i parcă fiecare cuvânt.

– Mai stai câteva zile până se întremează bunica ta și apoi pleci, să vii să mă vezi înainte de a pleca… mai am ceva să-ți spun… Acum, mergi cu Domnul fetița mea!

Rodica mulltumi încă o dată și, înșfăcând punguța cu medicamentul misterios, o zbughi spre casă.

La întoarcere drumul i se păru muuult mai scurt, nu-i vorbă, speranța și nădejdea îi dădeau acum aripi.

Ajunsă acasă intră incetisor… în odaia bunicii. Aceasta stătea lungită în pat cu o cană de ceai lângă ea având privirea ațintită în sus, în tavan.

Nu întoarse capul când intră Rodica, dar șopti:

– Ai adus?

 Fetița uimită se apropie și întrebă:

– Ce să aduc?

– Prafurile de la vrăjitoarea din pădure, raspuse bunica cu o voce aspră, probabil îi era tare rău și nu mai avea răbdare.

– Bine, dar de unde știi? Cum de știi că am fost și de unde o știi pe vrăjitoare?

– Lasă asta Rodica! Hai mai repede că s-ar putea să treacă momentul și apoi nu mai e cale de întoarcere…

– Ddda, da, sigur, stai așa!, și fetița luă o liguriță de praf din coada de șopârlă cu solz roșu și o topi în cana de ceai.

Amestecul scoase o spumă roșiatică și bolborosi furios, fetița se sperie și se dădu un pas înapoi.

– Mestecă bine, amestecă, nu te speria… are puteri magice!

– Hai, gata, dă-mi să beau.

Rodica luă cana care acum frigea și cu o mână îi sprijini capul bunicuței și îi apropie cana de gură.

Bunicuța sorbi de trei ori, apoi întoarse fața în semn că nu mai vrea și că îi este de ajuns, oftă de ușurare și se lasă înapoi cu capul pe pernă.

Închise ochii și fața i se liniști, iar cuta de durere dintre sprâncene i se destinse și dispăru.  Se vedea clar cum lucrează leacul vrăjitoarei în trupul ei stors de boală.

– Mulțumesc draga mea, se merită să mai trăiesc până faci 18 ani.

Aha!, gândi Rodica, deci bunica o cunoștea pe bătrâna din pădure mai de mult. Cine știe, poate erau chiar prietene…

– Ești o fată bună și ai să faci mult bine în viața ta…, mai adaugă buni și adormi ușurată.

Nu mai spun cât sau bucurat cu toții când au văzul că bunicuței îi este din ce în ce mai bine și se întremează pe zi ce trece. În trei zile bătrâna era din nou pe picioare și trebăluia prin casă, prijinindu-se totuși într-un toiag. Într-o zi veni și doctorul s-o vadă și se minună:

– Bine draga mea, dar ce ai luat?

– Nu am luat nimic, minți bătrâna cu un zâmbet șugubăt pe față, dar nu puteam pleca fără să te aud că-mi spui, măcar acum după 50 de ani, că m-ai iubit…

Doctorul roși până la rădăcina părului și, bâlbâindu-se ca un școlar, spuse încurcat:

– Cum? Ai știut?

– Orice fată știe și simte când cineva are drag de ea, nu e mare filosofie, dar dacă ne-am fi luat, cum de altfel aș fi vrut și eu, nu ai mai fi plecat la școală, am simțit eu asta, și rămânea satul nostru fără doctor. Nu am putut să-ți înfrânez cariera și menirea în viață…

– Când te-ai întors eram deja măritată și nu mai avea nici un rost… Dar te-am urmărit în toți acești ani și nu mi-a părut așa de rău că nu te-am avut doar numai pentru mine, ai făcut mult bine oamenilor… Lasă, a fost bine, a trecut, mai adaugă ea și-l mângâie ușor pe mână. Hai du-te liniștit, sunt bine.

        Partea cea mai grea la care se gândea Rodica era cum să-i convigă pe ai ei s-o lase să plece într-o călătorie așa de lungă și primejdioasă.

Culmea! Soluția a venit chiar de la tată, de care îi era cel mai frică că nu o va lăsa.

Într-o seară, după ce mâncaseră, acesta se așeză pe prispă de afară din fața casei și fumă o țigară. Fetița se așeză lângă el încetișor ca o pisică și-și strecură mânuță ei în palma lui mare și bătătorită de muncă. Nu ziseră nimic, stăteau așa liniștiți unul lângă altul și respirau aerul înmiresmat al nopții cu un iz ușor de sălbatec care venea din pădure.

Într-un târziu, tatăl stinse țigara și o strivi cu gheata lui mare, apoi oftă prelung și, întorcăndu-se cu fața la Rodica o privi drept în ochi și-i zise cu voce răgușită de emoție.

– Stii… cred că o să te descurci să mergi și să aduci restul de medicament pentru bunicuță. M-am uitat atent la tine zilele astea, ai tu un fel matur de a privi lucrurile. Sunt lucruri care mă depășesc și nu le inteleg… bunica ta a avut ceva aparte ca și tine…

Tăcea și parcă știa mai multe, dar nu spunea…

– Da, cred că o să te descurci, mai zise el și se ridică brusc, parcă amețit și o luă înspre poartă ca spre o salvare ascunsă.

Rodica rămase tăcută pe prispă și simți cum ochii i se umplu de lacrimi.

Deci bunica a vorbit ea cu el când au fost singuri, cine știe ce i-o fi spus…

Săracul tata, i se rupe inima să mă lase singură în necunoscut, dar știe că nu are încotro și nu vrea să plec cu inima grea… fără să-mi dea binecuvântarea lui de părinte. Ohh, dragul meu tată, cât te iubesc!, și oftând la fel de lung ca și el, dar de ușurare, fetița se ridică sprintenă și intră în casă.

        Pregătirile de plecare nu durară mult.  Fetița își alese un schimb de haine și întocmi o traistă din pânză groasă marinărească unde mai puse niște merinde, o cârpă cu sare, chibrituri și o punguță cu bomboane de mentă de culoare verde.

Veni și ziua plecării. Era cam ceață și soarele încă nu răsărise, erau toți adunați în fața casei s-o petreacă. Grivei i se lipise de picior și nici nu concepea s-o lase să plece singură. Numai puiul Gigel stătea trist lângă o ladă de cartofi, singur și părăsit, nu avea cum să meargă cu stăpână lui, era prea mic, suspină el înfrigurat cu capușorul plecat.

Apoi auzi vocea stăpânei:

– Ce faci Gigel? Mai stăm mult după tine?

Cum mergea și el? Uauu! Gigel se trezi din amorțeală și dintr-un salt ajunse în brațele Rodicai și i se cuibări la piept. Fără multă vorbă Rodica îl strecură în traista de pe umăr, iar el se întoarse și-și scoase capul afară, să privească lumea de sus și să se minuneze.

Se îmbrățișară cu toții. Bunica și părinții o binecuvântară și îi urară drum bun și întoarcere grabnică cu bine.

– Stați liniștiți! O să fiu atentă! În cel mult o lună mă intorc acasă! le strigă ea voioasă…

 … Aveau să treacă douăzeci de ani până să-i vadă din nou…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *