Episodul 4

Porniră destul de voioși pe cărarea din pădurea de la marginea satului. Drumul  șerpuia printre copacii seculari și din când în când făcea câte o schimbare bruscă de directive, pentru a ocoli câte o stâncă uriașă, pusă acolo parcă cu dinadinsul, ca să-i împiedice pe ei să înainteze.

Rodica pășea vioi, iar Grivei alerga înainte și înapoi și tot amușina prin tufișurile de pe marginea cărării.

Calea pe care o urmă fetița străbătea toată pădurea și dacă o urma avea să traverseze și muntele, iar în partea cealaltă… avea să dea de un oraș mare unde putea să găsească informații despre deșertul Atakama: cum să ajungă acolo și mai ales cum să prindă afurisita aia de șopârlă cu solzi roșii în coadă. De fapt, trebuia să prindă o mulțime.

Oare trebuia să le omoare  ca să le ia solzii? Hmmm…, sper să nu fie nevoie, deși nu cred că o șopârlă serioasă stă și, când te vede prin deșert vine la tine și arătându-ți coada zice:

– Serviți vă rog, acești solzi roșii din coada mea. Sunt o povară pentru mine și mă deranjează cumplit, nu știu cum să scap de ei… Dacă ați fi amabilă… sa…

– Hai las-o moartă! își spuse fetița în sinea ei enervată, o să văd eu ce și cum fac când o să ajung acolo.

        Mergeau înainte tot mereu, un pas înaintea altuia și apoi următorul mărunțind cărarea si… așa toată ziua, ore în șir.

Din când în când Rodica se oprea și luă câte o înghițitură de apă din sticla ei din traistă, își ștergea fruntea de sudoare cu mâneca și o pornea mai departe.

Cărăruia începuse să urce din ce în ce mai mult și Rodica începu să gâfâie și să simtă traista de pe umăr din ce în ce mai grea.

– Da, cred ca ar trebui sa facem o pauză… Doar n-o să facem tot drumul dintr-o bucată!

        Se opri la umbra unui arin bătrân și se așeză jos, cu spatele rezemat de trunchiul aspru cu coaja crăpată, lepădă traista, iar puiul Gigel sări spriten din ea și începu imediat să ciugulească fructele de arin căzute pe jos.

– Gigel, nu te prosti să te lăcomești, că nu știu dacă sunt bune de mâncat. Parcă erau… sau se folosesc pentru dureri de burtă sau așa ceva…

– Hei tu n-auzi ? strigă fetița înfuriată și aruncă cu o crenguță în el.

        Puiul se ori din ciugulit și apucă crenguța în cioc și o aduse la Rodica  așa cum îl văzuse pe Grivei că face. Fetița izbucni în râs și luându-l în brațe îl mângâie pe spate. Brusc oboseala îi dispăru și se gândi că totuși nu era singură pe drum și că n-a făcut rău să-l ia și pe Gigel.

Apoi desfăcu traista și scoase pâinea și brânza, o rosie… și tăind-o cu cuțitul ei îi dădu un sfert și lui Gigel care începu imediat să ciugulasca din ea. Grivei primi și el o bucată de pâine, pe care i-o întinse Rodica, nu mai înainte de a o mirosi precaut, apoi o înghiți lacom dintr-o îmbucătură și se așeză lângă ea. Fetița mesteca cu gândurile aiurea. Soarele coborâse destul spre apus și nu mai era așa de mult până să se intopteze, iar noaptea în padure… nu era bine să mergi!

– Auzi Grivei, știi ceva? Cred că o să înnoptăm aici, lângă copacul ăsta bătrân. Dacă plouă ne adăpostim sub el și ne facem culcușul. Păcat că nu avem decât apa din sticla mea din traistă. Era bună o baltă ceva sau un râu…

Parcă ghicind ce spune fetița, Grivei se ridică și o porni în fugă printre tufișuri.

– Grivei? Unde naiba fugi?

Fetița se luă după el și la nici douăzeci de pași îl găsi pe câine aplecat la buza unui izvor și leorpand de zor.

– Oh, suze te rog, m-ai speriat. Bravo, ai găsit și apă! și fetița se aplecă și băgând mâinile în unda rece își răcori fața înfierbântată și, apoi cu mișcări precaute luă apa în căușul palmei și sorbi.

– Uiiii, ce bună și rece e! Bravo Grivei!, dar acesta o zbughise din nou…

         …De data asta fetița nu se mai neliniști și se întoarse spre tabăra de noapte adunând câte un vreasc sau creangă uscată, care erau din belșug pe jos, să facă focul, să mai aibă un tovarăș peste noapte. Ajunsă lângă copacul bătrân îl văzu pe Gigel că se pitulise iar în traistă să doarmă.

– Mă nene, știi ceva? I-a dă-te tu jos din traistă și dormi ca lumea afară, că poate îmi faci vreun găinaț pe acolo și o să fie vai de pielea ta!

        Gigel înălță capul și o privi cu reproș, dar ieși din traistă și se ghemui într-un maldăr de frunze uscate. Se foi un pic până își găsi locul și adormi piuind ușor în somn.

Cât ai bate din palme, fetița încropi un foculeț și așezând mai într-o margine a lui un lemn mai gros, ca să țină jarul peste noapte, se pregăti să-și facă și ea un culcuș din frunze, la fel ca Gigel. Se lăsase întunericul și-l auzi pe Grivei în depărtare lătrând agitat.

– Câine prost, ce o mai fi găsit? Aleargă ca nebunul, iar eu nu-mi mai simt picioarele de oboseală…

Deodată crengile tufișului din față se dădură la o parte și Grivei, dintr-o săritură, ateriză în față langă foc, lăsând ceva jos din gură lingandu-și botul plin de sânge.

Fetița se ridică din culcuș…

– Ia zii ce ai mai găsit?

Făcu doi pași și…

– Oh, ești nebun? Ce-ai făcut?

Pe iarbă la picioarele ei zăcea un iepure gălbui și dolofan, cu spinarea zdrobită de colții câinelui, care se zbătea în agonie.

– Oh, oh, gemu fetița și scoțând cuțitul de la brâu și învingându-și oroarea, îi tăie gâtul iepurelui care se destinse și rămase nemișcat.

– Grivei, uite care e treaba, trebuie să stăm de vorbă serios, dacă vrei să vii cu mine în călătoria asta grea trebuie să te mai abții și tu. Noi n-am plecat la drum că să ucidem în dreapa și-n stânga, pentru că mi-e jenă s-o spun, dar nu am încotro:

– Ești un câine rău! Da, da, așa e! Asta este! Faptele tale…

 Grivei se sculă deodată în toate cele patru labe și lătră furios la ea:

– HAM! HAM!

– Eiii, fii tu atentă la el! Latră la mine, stăpâna lui! N-am văzut așa ceva… Aaaaa, păi dacă-i pe-așa… Că dacă iau eu acuma un băț și-l croiesc pe spinarea ta n-are să mai… n-are să mai… latre la min.., de furie fața i se înroșise și gâfâia, nu-și mai găsea cuvintele…

Apoi… Apoi, fetița rămase pe gânduri indecisă dacă să-și ducă la îndeplinire pedeapsa. Grivei se culcase la loc, dar o privea atent în ochi.

– Hmm, da nu pare să-i pară rău și nici nu regreta…

Apoi un gând o străbătu, dar când o să se termine pâinea și bucata de brânză, ce o să mănânce?

În mod clar în câteva zile o să trebuiască să facă rost de mâncare, iar dulăul ei… tocmai asta făcuse. Oftând, fetița se lăsă în jos la pământ și-și cuprinse cu mâinile genunchii strâns la piept.

Da, practic Grivei a făcut rost e mâncare…

Ne așteaptă un drum luuung și se vede treaba că eu nu sunt totuși prea pregătită, mai am multe de învățat și ar cam trebui să mai las mofturile femeiești la o parte,     dacă vreau să ajung la capaul lui.

Da bine!  Bun! Se ridică și-l mângâie pe după ureche pe Grivei care dădu bucuros din coadă, apoi începu să jupoaie iepurele de blăniță, îl curăță de mațe așa cum văzuse că făcea tatăl ei, și-l spălă bine la izvor.

Meșteri o țepușă din alun și înfipse iepurele cum putu mai bine în ea, propti    țepușa în pământ lângă foc, dar nu prea aproape de flacără, să nu se ardă și se puse pe așteptat. Din când în când îl mai rotea, să se rumenească pe toate partile… mirosea bine.

Deși mâncase cu doar câteva ore în urmă, Rodicai îi chiorăia deja stomacul de foame, mai ales că mirosul de carne friptă se înălța gâdilându-i nările și era înnebunitor. Iar lui Grivei îi curgeau deja balele, la propriu.

Când înțepă cu vârful cuțitului carnea de pe pulpe și acesta intră ușor, Rodica trase mai la o parte iepurele să se răcorească și, scoțând sărea din traistă, turnă peste carne și o intise cu lama cuțitului, atentă să nu se frigă.

Rupse apoi un pulpan din spate și-l oferi lui Grivei care începu să înfulece lacom de se auzeau trosnind oasele între fălcile lui puternice. Își tăie și ea o bucățică și gustă.

Era un deliciu! O înghiți și-și mai tăie o bucată, dar de data asta mai mare și mușcând direct din ea începu să mestece viguros.

– Da, da, foarte gustoasă, zise Rodica cu gura plină.

Se mânjise de grăsime pe Bărbie, care picură mai jos pe cămașă, pătând-o cu cercuri rotunde care se lățeau din ce în ce, desenând un model futurist de care ea deocamdată nu avea timp să se ocupe.

– Măi Grivei, te-ai scos! Ești un vânător iscusit. Da, da, așa o să facem: tu vânezi eu, gătesc. He, he, o să fie bine, o să vezi, mai zise ea mulțumită dând din cap.

– Grivei își terminase pulpanul fript și mai aștepta dând viguros din coadă și tropăind mărunt din labele din față, scheunând din fundul gâtlejului.

– Eiii, mai vrei? Bine, dar e ultima bucată, să știi! Mai lăsăm și pentru maine… Da, da!

        Și-i mai aruncă o coastă, pe care tocmai o rosese. Având în vedere că era totuși iepurele lui, și la cât scandal i se făcuse, Grivei totuși nu comenta și iarăși se auziră trosnind oasele în gura lui.

Băură apă și, cu burta plină, se ghemuiră în jurul focului, nu înainte ca fetița să mai pună pe jarul gata să se stingă încă câteva crengi groase să țină până  dimineață.

Adormiră imediat, deși Grivei era cu urechile ciulite în sus, atent la zgomotele pădurii. O dată trecu pe deasupra lor o bufniță mare care fâlfâi   puternic din aripi. Plecase la vânătoare. Grivei tresări, își ridică capul, se uită după pasăre, apoi la Rodica…

Obosită după prima zi de călătorie, fetița dormea adânc, cu haina făcută sul și băgată sub cap.

         Păsările, cu ciripitul lor, îi treziră cu câteva momente înainte de venirea zorilor. Apoi brusc lumea se schimbă și o lumină aurie și dulce alungă întunericul nopții.         Fuioare de ceață se înălțau la cer învăluind coroanele copacilor.  Fetița se trezi, dar nu deschise ochii. Se întinse de-i trosniră oasele și, răsucindu-se pe o parte, se ridică în fund.

Grivei iar dispăruse. Ei, o fi să bea apa, i-a să mă duc și eu să mă spăl….

Apoi către Gigel, scoală-te puturosule!, dar și Gigel se trezise înaintea ei și ciugulea resturile cinei de aseară la care el nu participase. Când o văzu, își ridică căpușorul și ciripi spre ea a “Buna dimineață!”

– Bună dimineață și ție, râse Rodica și se trezi cu totul.

        O luă întâi după niște tufișuri mai dese, stătu un timp ghemuită, apoi se duse la izvor și se spălă îndelung întâi pe mâini apoi pe față apoi pe picioare până sus, care tresăriră și se înfiorară de la apa rece ca gheața… pielea i se făcu ca de găină și tremurând merse lângă focul stins de mult și se frecă energic cu un  prosopel aspru. Pielea i se înroși și o căldură plăcută o cuprinse peste tot corpul.

– Aaahh, ce bine e!, râse ea îmbujorată. Tiiii, și ce foame îmi este..! Unde e urecheatul ăla de aseară?

Se repezi la resturile iepurelui de aseară și devoră o coastă grasă mușcând când din carne, când din pâine. O urmă de remușcare o încercă când își aduse aminte       că-l certase pe Grivei, dar o alungă… păi nu suntem noi prieteni? Mai greșim, mai iertăm, ne mai certăm, ne mai împăcăm, c-așa e în viață, mai… în fine, asta e!

        Apoi se îmbrăcă pentru drum, își strânse traista la gură, o aruncă pe umăr, îl fluieră pe Grivei și o porni voinicește mai departe. Puiul Gigel astăzi, cel puțin la început, nu voia să stea în traistă, voia să meargă pe jos și dădea repede – repede din piciorușe ca să țină pasul, piuind de zor și bătând din când în când din aripi ca să-și ia viteză.

Trecu timpul, zilele următoare decursera cam la fel, trezit, spălat, mâncat dacă aveau ce, Grivei nu avea totdeauna succes, și plecat mai departe, numai peisajul se schimba, iar copacii deveniră mai rari și mai mici, pasămite se apropiau de vârf,  de trecătoarea din vârful muntelui, ajunși sus, pe urmă aveau tot să coboare.

O să fie mai ușor, se tot încuraja Rodica. Nu întâlniseră pe nimeni pe drum.

Hmm, suntem de șaptesprezece zile pe drum și, în afară de ăia doi.., n-am întâlnit  pe nimeni.

Da, așa e! Într-o zi, când era aproape să facă popas, auzi niște voci groase care veneau din față.

– Tu Grivei, auzi ceva? se uită la câine, dar acesta se oprise și se uită înainte cu părul ridicat pe spate ca atunci când se pregătea să atace… mârâind încetișor.

Hoopa!  Nu-i a bună! și fetița, fără să mai stea pe gânduri, îl înșfăcă pe Grivei de zgardă și-l târâ în tufișurile dese din stânga drumului și se ghemuiră jos, cât mai jos pe pământ strângându-l pe prietenul ei de bot ca să nu scoată nici cel mai mic zgomot. Veneau doi bărbați cu bărbile nerase de câteva zile și vocile groase, dogite. Îi auzea acum bine de tot, aveau haine din piele groasă netăbăcită și fiecare ducea în spate câte o pușcă mare cu două țevi, lustruite de folosință.

– Băi, să fiu al naibii, mai e mult până la cabană?

– Hai, termină! Abia am plecat sau deja ți-e sete din nou? Vezi că mai ai o sticlă de rachiu în tolbă, să nu te prind că furi din ea…

– Bine, hai lasă că se face târziu, să mărim pasul că se face noapte și știi că banda lui CsocriK bântuie pe undeva pe aici, lasă, am pierdut o zi si…

Mai departe fetița nu mai auzi, se ghemuise una cu pământul și-și astupase urechile înfricoșată.

Bărbații, trecută tropăind și înjurând pe lângă ei. Cum stăteau ghemuiți în tufiș le simțiră mirosul de tutun mahorcă amestecat cu cel de rachiu și sudoare stătută acră.

Fetița simți cum îi bate inima nebunește și se felicită că nu a ascultat de primul impuls de ai striga și ai întreba despre drum. Avea o senzație nelămurită de primejdie… nu știa de unde s-o ia…

Banda lui  Cso..cric sau cum a spus?

– Grivei trebuie să fim mai atenți, cine știe ce oameni mai umblă prin pădurea asta… Să nu mai latri tot tipul așa tare, că ne auzim. Se aude de la o poștă… Chiar nu aș vrea să ne întâlnim față în față cu cine știe ce banditos…

         În ziua aceea se opriră mai devreme la popasul de noapte și pentru prima oară Rodica hotărâ să-și facă tabăra, nu la marginea drumului ca de obicei, ci mai adânc în pădure, lângă niște stânci cenușii acoperite de mușchi. Se spălă îndelung în râulețul de lângă pietre, dar senzația de teamă nelămurită încă mai stăruia când se culcă dârdâind și fără să mai facă focul, cu Grivei strâns lipit de ea.

A doua zi se trezi înțepenită cu dureri nelămurite în tot corpul și prost dispusă, dar  își impuse programul devenit de acum rutină și totul intră în normal.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *