Episodul 5

Zilele treceau una câte una și deja corpul fetiței se obișnuise cu drumul greu, iar picioarele îi deveniseră numai fibră și tendon. Mâinile pârlite de soare erau acoperite de zgârieturi mai noi sau mai vechi din care rămăseseră numai cicatricele, iar unghiile i se roseseră de cât se agățase de pietre și de crengi.

Nu îi mai era așa de foame tot timpul. Stomacul i se micșorase și avea nevoie de hrană mai puțină. Părul ei negru și des se năclăise de sudoare și, deși și-l spăla de câte ori putea în câte un râuleț, își pierduse strălucirea și arăta ca un cuib de vrabii…

Dar se simțea sănătoasă și puternică, iar strălucirea din ochii ei devenise mai aprinsă mai hotărâtă.

Într-o zi, pe la amiază, când mergea furată de gânduri pe cărarea care, nu știa din ce motive se lărgise, când ridică privirea încremeni! În mijlocul cărării, la nici cinzeci de metri, o fixa cu o privire injectată, un LUP!

Era mare și blana neagră de pe spinarea musculoasă i se ridicase amenințător.  Printre colții enormi și rânjiți se scurgeau bale albicioase… Scotea un mârâit gutural și din când în când scutura din capul enorm, aruncând în jur stropi de spumă.

– Usoooor… Grivei ușoooor, șopti fetița înlemnită. Nu te mișca.

Câinele care altă dată ar fi sărit deja la luptă, acum se făcuse mic și scâncea îngrozit, lupul era de patru ori mai mare ca el și l-ar fi rupt în două dintr-o singură mușcătura.

Rodica găsi puterea să-l mângâie pe spate ca încurajare și, potrivindu-și traista unde dormita Gigel la spate, ca să n-o încurce în mișcări, trase încetișor aer în piept și deodată urlă din toate puterile:

– Acuuuuum!!! Grivei! Fugi în stânga și eu în dreapta… Haaaaai!

        Și în secunda următoare o zbughi în dreapta cărării cu toate puterile, făcând salturi care altă dată nici nu se gândise că le-ar pute face. Crengile o loveau peste față. Ghimpii ascuțiți se agățau în haine și îi sfâșiau pielea. Nu simțea nimic.

Încercă să-și regleze suflul respirând cu gura larg deschisă. Auzea în urmă ei cum bestia aleargă și zdrobește în picioare crengi, ramuri, pietre. Gâfâitul fiarei se amestecă cu al ei, dar nu mai conta, nu mai putea să distinga… Lupul se auzea tot mai aproape.

Mă ajunge! gândi fata îngrozită, gata!, până aici mi-a fost… Sări peste un trunchi de copac, căzu, se ridică, iar căzu și, la un moment dat, se izbi de o creangă groasă care creștea la nivelul pieptului ei. O durere sfâșietoare îi paraliză tot trupul apoi simți că pierde pământul de sub picioare și se prăbuși în gol. Căzu mult timp, sau așa i se păru ei, apoi urmă contactul cu pământul. Vazu… negru în fața ochilor și leșină.

        Undeva, departe în valea dintre doi munți albaștri, unde se aciuase un sătuc, la o casă de la marginea pădurii, la o fereastră pâlpâia o luminiță. În cameră, o bătrână dormea liniștit, respirând ușor. Deodată vântul se porni să sufle, trânti fereastra de perete și stinse candela de pe un dulăpior vopsit în verde cu ușile împodobite cu flori mari de liliac.

Bătrâna zvâcni în sus și rămase în șezut cu ochii larg deschiși gâfâind.

– Vai de mine!… Rodica! șopti ea și-și apăsa tare mâna bătrână pe piept ca să domolească bătăile nebunești ale inimii.

        Stătu așa mult timp, ascultând cum ploaia bate în geam și cum fulgerele brăzdau văzduhul însoțite apoi de bubuituri de credeai ca se crapă cerul.  Se dădu hotărâtă jos din pat și punându-și o haină veche de ploaie peste cămașa de noapte, încălță niște bocanci grei, deschise ușa și păși hotărâtă afară, în ploaia ce bătea cu furie.

        Era o dimineață frumoasă de vară. Păsăretul nu mai contenea să facă gălăgie   în frunzișul copacilor din pădure.  Iar veverițele și popândăii ieșiseră să adune grăunțe pentru iarnă.

Unul mai dolofan amușina ceva. Era mai singuratec de felul lui. Se ridică pe lăbuțele de dinapoi, iar nările micuțe, adânc crestate, palpitară căutând să distingă de unde venea mirosul cel nou și deosebit. Se lasă în patru labe și păși precaut după urma aromei deosebite.

Pașii îl conduseră până la marginea unei gropi adânci aproape acoperită de rugii de mure. Se aplecă să vadă înăuntru lungindu-și gâtul. Era destul de întuneric, dar zări pe fundul depărtat al gropii o mogâldeață ghemuită. Se auzi un geamăt și popândăul cel dolofan încremeni. Apoi se întoarse și o zbughi la fugă refugiindu-se în gaura lui. Recunoscuse mirosul cel nou. Era miros de sânge și asta nu putea duce la nimic bun…

        Durerea din picior devenise insuportabilă, pulsa și zvâcnea după un ritm numai de ea știut. Gemu și vru să se ridice, dar durerea se înteți, iar tâmplele îi zvâcneau  puternic.

Ce-o fi cu mine?  Nu-și mai amintea să fi îndurat așa durere. Cele câteva julituri pe care se întâmpla să le capete acasă în sat erau nimic pe lângă ce simțea acum.

Apoi își aminti încet, încet, așa cum derulezi o bandă de magnetofon veche, care se rupe mereu și iarăși trebuie s-o lipești și să reiei…

Da, a fost lupul acela nenorocit… Am fugit și Grivei se speriase și temură si… Chiar unde o fi Grivei? L-o fi prins fiara aia îngrozitoare sau a scăpat?

– Grivei! strigă ea, dar vocea nu o ascultă, ieși numai o bălmăjeală surdă și răgușită.

Avea gura uscată iască și buzele crapate… Apă, să beau o gură de apă…

Căută sticla… Unde era? A da, în traistă.

Pipăi ușor în jur cu mâna dreaptă, simți pânza aspră a genții și o apucă strâns să n-o scape, o trase ușurel mai aproape, se simțea ceva ud la pipait… Și niște cioburi zornăiră.

Hai, să ști că s-a spart… Și Gigel era în traistă… Unde e Gigel? Un piuit slab răzbătu până la ea, așa ca prin ceață. Întoarse cu greutate capul care-i bubuia și-l zări pe pui lângă ea. Arăta rău de tot și o aripă îi atârna în jos fără vlagă.

– Offf, sărăcuțul de tine, șopti Rodica.

        Apoi, după ce văzu că sticla s-a spart, se ridică ușor în capul oaselor și începu să se pipăie încetișor. La cap avea un cucui mare la tâmplă dreapta, gâtul și-l putea misca… deci nu era rupt.

Mai jos…  Eii, mai jos era o problemă. Piciorul stâng pulsa dureros, nici nu putea să-l atingă, darămite să-l și pună jos și să se sprijine de el. Nici vorbă! Totuși, putea cumva să miște degetele, deci nu era chiar rupt… cel puțin așa sper…

Începu să se lumineze de-a binelea, lumina pătrundea greu și filtrată acolo jos unde era ea.

– Da chiar, unde sunt?

Se uită în jur și văzu de jur împrejur numai niște pereți de piatră. Ridică încet privirea și, sus de tot, se vedea o pată de cer.

– Îhî, sunt într-o, am căzut într-o groapă, capcană de urși sau așa ceva … De asta nu a mai ajuns lupul ăla la mine, altfel eram de mult moartă, oricum nici așa nu mai am mult…

– Dar ce fac cu apa? De unde beau eu acum doar un strop de apă?

Se uită în jur, pe fundul gropii unde căzuse. Într-un colț creșteau câțiva brusturi cu frunze mari, late cât o pălărie. Se târâ încet până la ei și da!, a avut dreptate. În pălăria frunzelor erau câțiva pumi de apă de la ultima ploaie.

Se aplecă și sorbi de două ori. Nu era mult, dar parcă ceva nou începu să-i curgă prin vene. Așa ușor, faptul că nu mai avea gura atât de uscată îi dădu încredere. Luă într-o coajă de ghindă un pic de apă și se târâi înapoi lângă Gigel. Îi bagă pliscul în apă, dar acesta nu putu bea. Atunci, cu o mână îi ridică capul și îi   deschise pliscul cu doua degete și-i turnă apoi pe gât cele cateva picături aducătoare de viață.

Gigel tuși, se scutură și gemu. Aripa îi atârnă în continuare moale, în jos. Rodica se uită la ea, o examină și văzu o tăietură destul de adâncă de-a lungul ei.   Sângele se oprise și nu mai curgea. Îi spălă ușor rana și o legă cu o bucățică de panză. Apoi începu să gândească:

Apa din brusture, dacă mai e puțină, nu ne ajunge. Tre să găsesc o cale să scăpam de aici, dar ce fac cu piciorul ăsta?

Se uită iarăși la el. Deja se umflase și arată roșu ca para focului. Întinse un deget și râcâi ușor cu unghia piciorul bolnav, apoi duse la nas și mirosi…

– Hmm, da, încă nu a început să miroase a stricat, deci sângele circulă totusi…

        Privirea îi rătăci prin fundul gropii și i se opri tot la tufa de brusture. Hmm, dragul de tine! Bunica, când îmi scrânteam câte o gleznă sau genunchi îmi punea comprese cu varză, dar dacă nu avea, sau nu era prin casă, îmi înfășură piciorul în frunze de brusture ude.

Se târâi iarăși lângă plantă și, cu băgare de seamă, după ce mai sorbi câteva picături din căușul ei, o tăie cu cuțitul și apoi despică cracul pantalonului de-a lungul, dezgolind toată gamba. Da, arăta destul de rău. Apoi, o înfășură strâns cu frunza de brusture și, strângând din dinți de durere, o legă cu bucata mare de pânză. Pipăi peste tot să vadă dacă e bine întinsă legătura și satisfăcută se țara înapoi lângă Gigel, care după cele câteva picături de apă adormise. Se așeză cu spatele rezemat de peretele gropii și începu să se gândească la cei de acasă…

– Nici nu știu ei cum am ajuns… În ce hal de primejdie…

        Se uită la cerul care se vedea departe. Era adâncă groapa unde cazuse, nu avea cum să se cațere, mai ales cu piciorul ăsta umflat, dacă nu cumva și rupt…

– Unde o fi Grivei?

Un comentariu la „Episodul 5”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *