Episodul 8

Zilele treceau încet. Fetița începu să se recupereze, dar nu atât de repede pe cât și-ar fi dorit. Începu să meargă cu greu în jurul camerei  cu ajutorul lui Ivik care se dedicase total îngrijirii fetei. O sprijinea când se împiedica sau se poticnea de slăbiciune și o încuraja spunându-i că și el pățea la fel când era  bolnav.

Rodica încuviința dând din cap și se străduia să-și învingă slăbiciunea. Grivei, care  îi asista, avea deja încredere în băiețel și-l aproba cu un lătrat vesel când acesta o încuraja pe fată.

Sensei intra de câteva ori pe zi în camera fetei, să vadă cum îi merge, dar mai ales ca și să-i dea picăturile acelea cu miros îngrozitor. În general, îl lăsa pe Ivik să se ocupe de ea, văzuse apropierea dintre cei doi și se bucura că băiețelul, altfel orfan, își găsise un rost, o preocupare care să-i mai abată gândurile de la singurătate și în general de la situația lui pe lume…

Îl găsise într-o seară, după cutremurul de acum doi ani, rătăcind singur, flămând și dezorientat în orășelul din apropiere. Un băiețel murdar, plin de julituri și cu lacrimile șiroind pe obraji. Rămăsese singur după ce familia sa pierise în tragedia de atunci. Îl luă acasă la el și începu să-l doftoriceasa, cum s-a priceput el mai bine. Însă rănile băiatului nu erau doar fizice… rămăsese cu o traumă sufletească și acum, vedea cum acestea dispar prin simpla prezență a Rodicăi. Da, nu-i rău își spuse el în gând.

Ajunse în grădinița din spatele casei și se apucă de săpat stratuile de țelină și conopidă.

La ceapă, fumoasă și de un verde crud, avea probleme cu cârtițele care făcuseră o pasiune pentru genul acela de ceapă, cu bulbul lunguieț, de culoare roșiatică și foarte dulce.

Bătrânul privi dezolat la staturile de legume pline de mușuroaie proaspete, cu goluri și locuri lipsă acolo de unde micile rozătoare își luaseră obolul. Dar imaginea fetiței care se însănătoșea îi reveni în minte și vesel și mulțumit începu să taie buruienile dintre straturi.

– Eiii,  până la urmă trebuie să mănânce și ele ceva, își zise el în barbă.

        Cam după o săptămână, Rodica și prietenii ei se puseseră pe picioare. Gigel crescuse binișor și devenise un cocoșel arătos, iar penele din coadă care îi căzuseră pe perioada detenției din groapă, acum se ridicau țanțoșe și de un negru-albăstrui, iar el și le răsfira mândru pentru a atrage atenția celor câteva puicute sfioase ce trăiau în preajma casei și trăgeau pe furiș cu coada ochiului la noul venit.

– Oare de unde o fi venit străinul acesta chipeș la noi în curte?

– Cine știe, dar cred că de tare departe, că are coada stufoasă, nu cum se poartă pe aici prin părțile noastre, tunsă scurt și cu cărare pe mijloc…

– Dar accentul este îngrozitor, nici nu înțelegi bine ce zice, spuse o găinușă mai mică și pestriță fără prea mare trecere la cocoși în general.

Puicuțele își sopteau una alteia când stateau pe cuibar la bârfă, așa mai în șoaptă să nu le audă cocoșul cel bătrân, care le supravegea cu o privire cruntă, cocoțat sus pe bușteanul de tăiat lemne, ca să aibă perspectivă.

Piciorul fetiței se vindecase bine și se dezumflase, o mai ținea când încerca să urce  treptele sau când îl ajuta pe Ivik la căratul găleților cu apă, dar în rest, totul decurgea bine. Câteodată Rodica cădea pe gânduri și își aducea aminte de scopul călătoriei. Ea trebuia, să facă rost de medicamentul acela miraculous pentru bunica și uite cum pierdea vremea.

– Da, nu am fost destul de atentă și de puternică, își zise ea cu regret, deși nu-și dădea seamă  ce ar fi putut face mai mult.

       Într-o seară, după  ce au mâncat, Sensei se așezase ca de obicei pe verandă să-și bea ceaiul de iasomie, iar fetița stătea  pe un scăunel  lângă el. Ivik încă nu terminase de strâns masa și mai robotea prin casă ștergând și punând farfuriile la locul lor pe poliță, însă trăgând cu urechea la ce se discută pe afară.

– Știi Sensei, eu am plecat de acasă cu un scop, ca să fac rost de…

– Da știu, coțofana aia bătrână din pădure ți-a făcut rost de scopul ăsta.

– A nu, buna bătrânică m-a ajutat și… dacă nu era ea, bunicuța ar fi…

– Știu și asta, de altfel, cum crezi că am aflat de tine? Deși metoda prin care m-au anunțat este tare riscantă. Nu știi niciodată cine îți răspunde sau cine mai află de tine și cum poate să folosească asta împotriva ta. Există pe lume multe forțe și nu  totdeauna prietenoase… În fine, de data asta am avut noroc cu toții, dar tare aș vrea să nu mai fie nevoie.

– Da, dar eu, îl întrerupse fata nerăbdătoare, eu trebuie să plec mai departe până ajung în desertlul Atakama, ca să…

– Ești pregătită?

– D.. da, cred că da, nu mă mai doare piciorul și datorită ție, Sensei, mi-am revenit și îți mulțumesc din suflet pentru tot ce ai făcut cu mine.

Grivei care se tolănise la picioarele ei, ridică capul și o împinse cu botul în picior.

– Da, pentru noi, pentru tot ce ai făcut pentru noi.

– Lasă asta. Te-ai gândit cum ai ajuns în capcana aia de urși sau de ce o fi fost?

– Sigur, am fugit de un lup ca să nu ne mănânce și eu și Grivei am, ne-am, ca să ne salvăm, vreau să zic…

– Bine, de Grivei nu am ce să zic, lupul, am ințeles era mult mai mare ca el…

Grivei ridică iar capul și pufni din nas.

– Dar tu?

Fetița se uită atentă la bătrânul vânjos care chiar și în perioada de relaxare când își bea ceaiul tot avea o ținută dreaptă și dădea impresia că nu poate fi surprins de nimic. Făcu ochii mari..

– Eu ce? Ce era să fi făcut?

– Tu ești om înzestrat cu rațiune, cum se poate să te lași dominată de o fiară proastă care se află muuuult mai jos pe scara evoluției? Minte ai în cap?

 Vocea bătrânului se înăsprise și poziția lui deveni și mai formală, dacă era posibil așa ceva.

Chiar și Grivei își corectă felul în care era așezat și se ridică să stea în fund, simțea că se discută sau o să se discute ceva important.

– Bine, dar era mult mai puternic ca noi, mai antenat în vânătoare si…

– ANTRENAT! bubui vocea lui Sensei.

Și Rodica și Grivei tresăriră, iar Ivik, care auzea tot prin fereastra deschisă, scăpă din mână ceașca pe care o ștergea fix în locul în care podeaua nu era acoperită de covor și-și sparse coada. Băiatul făcu un gest înciudat din mână, dar tăcu chitic. Simțea că pur și simplu i se lungesc urechile la propriu, ca să audă mai bine.

– Antrenat da, ai spus cuvântul potrivit, mai antrenat ca tine, care ești om și poți ajunge pe culmile oricărei arte sau îndemânare pentru că ai rațiune. Vrei să pleci mai departe? Bun și ce faci la următorul lup? Dacă nu mai găsești o groapă mare în care să scapi?

– Se urcă într-un copac, își zise în sinea lui Ivik, care în timpul acesta încerca necăjit să fixeze la loc coada ceșcuței.

– Și, în felul acesta, nefiind pregătită, nu cred că ai să ajungi prea departe.

– Da, dar timpul trece și medicamentul, buni mai are medicament numai pentru un an…

– Cât a trecut de când ai plecat de acasă? Două luni?

-Da, cam așa ceva, răspunse fetița după ce socoti în gând.

– Ei vezi? Ai timp destul, rămâi aici să te pregătești un timp și apoi poți să o pornești mai departe. Mâine, când răsare soarele, ne apucăm de antrenament.

– Păi, știu și eu, șovăi fetița.

– Drumul pe care îl de urmat nu e ușor, lupii din pădure sau lupii cu chip de om, pândesc la tot pasul, ca să nu mai zic de altele mai rele sau mai periculoase.

– Mai periculoase?

– Da, de ce nu? Ai putea spre exemplu să te… îndrăgostești!

– Poftim? Sensei, ce tot zici?

– Bătrâna coțofană din pădure, care chipurilea te-a ajutat, cum crezi că a pierdut calea?

– Bătrâna cotof… cine, prietena mea din pădurea de acasă ? Cum s-a îndrăgostit? Cum, cu cine, când?

– Destul! Acum mergem la culcare, și bătrânul se ridică brusc, puse ceașca pe masă și stăpânindu-și un zâmbet, strigă spre fereastra deschisă.

– Ivik! Ceașca din care am băut, de pe verandă.

 Capul băiețelului apăru în dreptul ferestrei.

– Am să o spăl eu însumi mâine dimineață, nu de alta, dar e ultima care mai are coadă.

Apoi bătrânul porni cu pași vioi spre camera lui la culcare, lăsând-o pe Rodica îngândurată pe scăunelul ei cioplit grosolan. Stătu așa un timp apoi se ridică se întinse să-și dezmorțească mușchii și își zise:

– Și totuși nu am ce face, trebuie să pornesc mai departe. Hai Grivei!

        A doua zi, dis de dimineață, bătrânul se trezi la primele raze ale soarelui. Rămase câteva clipe în pat și simți că ceva lipsea din casa lui. Se ridică brusc și ieși pornind spre camera Rodicăi. Camera  era goală, iar patul fusese făcut și aranjat cu mult timp înainte.

A plecat! își zise el, trebuia să mă aștept, poate am fost prea aspru…

Ieși val vârtej și îl văzu pe Ivik  în ușă la el cu ochii cârpiți de somn și părul vâlvoi.

– Unde-i Rodica?

– Aaa, nu știu, nu e în camera ei?

– Nu, nici ea nici câinele ei, cred că a plecat mai departe pe drumul ei.

– Cum? Fără să își ia rămas bun?

– Eh, femeile… mai adaugă Sensei și plecă dând din mână a lehamite.

Ajuns pe verandă se întinse de-i trosniră oasele și se uită absent la ceașca goală de pe măsuță.

– Și acum? Am promis că o să am grijă de ea. La cât de naivă este nu ajunge nici până la jumătatea drumului.

Apoi un zgomot de apă vărsată de sus și un chiot de plăcere îi atraseră atenția la fântâna cu cumpănă din vale. În depărtare, o fetiță îmbrăcată numai într-un maieu subțire și pantaloni scurți își turnă o găleată de apă rece în cap, iar un câine și mai nebun ca ea, lătra de zor și sărea în jurul ei. Fața i se lumină.

Hmm, bătrân prost, ce ai crezut? își zice el.

Apoi își adună forțele ca să își stapanaeasca bucuria din voce și strigă:

– Ivik! Noi nu mai mâncăm odată? Vezi că e la fântână, se spăla cu apă rece, mai adaugă el din spirit de solidaritate bărbătească și plecă să se schimbe.

He, he deci n-a plecat! Păi cum, fără să mă vadă, să-mi zică ceva? Și vesel și zglobiu, băiețelul se repezi în curte la cuibarul găinilor să recolteze ouăle de peste noapte. Am să fac o omletă uriașă – uriașă cu roșii și ceapă verde, dacă o mai fi lăsat cartițele vreuna.

Mâncară așezați roată în jurul mesei. Omleta lui Ivik ieșise surprinzător de gustoasă. O asezonase cu roșii și cimbru din grădină și cu ceapă verde. Adevărul este că băiețelul se pricepea să dea gust mâncării, era talentul lui și Rodica, mestecând de zor, îl privea recunoscătoare de peste farfurie.

După micul dejun, Sensei puse pe masă un săculeț de pânză colorat în albastru și legat strâns la gură.

– Astăzi începem antrenamentul! spuse el cu voce importantă. În prima zi vom face agricultură.

– Păi Sensei, ce legatutra are? Ce-i în săculeț? Fasole boabe?

– Nu fasole, ci semințe de cânepă bengaleză.

Văzând uimirea de pe fața ucenicilor adaugă:

– O să vedeți, este foarte plăcut să semeni cânepă.

        Ieșiră din casă și Sensei o luă înainte cu săculețul în mână. Îl ducea de parcă era plin cu diamante, nu cu niște prăpădite de semințe de cânepă. Apoi pregătiră un pătrat de teren destul de mărișor, cu latura de 50 de păși. Smulseră buruienile, zdrobiră bolovanii și  nivelară pământul. Sensei semănă rânduri paralele, la o depărtare de un pas unul de altul.

– Așa, zise el satifacut. Acum să aducem apă să le udăm, mai adaugă și se lungi la umbra unui corcoduș vinețiu cu boabe roșii și zemoase.

Întinse mână alene și culese o corcodușă, o studie puțin, o mirosi, o șterse de mâneca kimonoului și apoi o azvârli în sus și o prinse în gură. Simți cu plăcere gustul dulce acrișor cum îi inundă simțurile. Bătrânul înghiți carnea zemoasă a corcodușei și, umflându-și obrajii, scuipă departe sâmburele. Acesta porni ca din pușcă prin aer.

– Stai!

Sâmburele se opri la doi metri depărtare și încremeni în aer, vibrând ușor.

Sensei se uită la el atent apoi se destinse și zise:

– Da, mergi în treaba ta, la care sâmburele de corcodușă căzu fără zgomot în iarbă…

Cei doi înțeleseseră că Sensei a folosit pluralul doar așa, metaforic și că ei trebuie să aducă apa,  dar nu comentară și porniră cu pași destul de fermi spre fântâna din vale. De trei ori au adus apă, sus jos, sus jos, sus jos și au udat fiecare rând, până Sensei se declară mulțumit.

 

Ivik întrebă totuși într-un târziu în timp ce trăgea gâfâind ciutura din fântână:

– Și cum ne ajută semințele și semănatul ăsta în antrenament?

– Nu știu, cred că e vreo toană de a lui sau așa ne plătim învățătura, cine știe, hai că vedem noi.

Când terminară de udat, Sensei se ridică de la umbră și aranjându-și kimonoul mai strâns zise:

– Acum că ne-am odihnit, hai să ne mișcăm puțin. Prima zi de antrenament va fi mai ușoară. O să vă aduceți aminte cu nostalgie de ea.

O porni spre fundul curții și se opri în dreptul un unui gard de nuiele de-a lungul căruia erau înșiruiți câțiva bolovani. Se uită cu atenție la ei și, alegându-l pe unul cam  de mărimea unui pepene ajuns la maturitate, se aplecă și-l bătu ușor cu palma.

– Așa, da, astăzi vom merge într-o plimbare și ne oprim sus pe culmea aceea din zare, o vedeți?

Copiii urmăriră degetul profesorului și, undeva departe, după primul deal, zăriră o culme de munte nu prea înaltă, dar abrupra și stearpă, fără copaci.

– Se numește Culmea Văduvei Străine. Eiii, există și o legendă pentru ea, dar nu avem acum timp de așa ceva. Mergem până acolo și ne întoarcem, țac-pac!

Cam fără chef, Rodica și Ivik se declarară de acord. Deja nu-și mai simțeau spatele de la cărat apă și ar fi vrut să se ocupe cu ceva mai ușor.

– Eu mai am ceva lecții de ieri rămase! Încercă Ivik să se scuze.

– Nu-i nimic, le faci când venim, nu întârziem mult.

– Păi hai să pornim odată atunci, zise și Rodica cu o notă de exasperare în glas.

– Sigur, pornim, dar să nu uităm că face parte din antrenament. Astăzi ajutăm un prieten rănit și-l ducem în spate până la Văduva Străină, că doar n-o să-l lăsăm în urmă să moară nu?

– Sigur Sensei, pufniră în râs cei doi.

– Un prieten imaginar, nu?

– Păi da, cam da, uite-l acolo jos lângă  gard, zise Sensei și  atinse cu piciorul bolovanul ales.

– Cum?

– Da, este rănit și îl cheamă… Cum îl cheamă Rodica? Fetița făcu ochii mari.

– Da, dăi un nume.

– Aaaa, Boby, zise ea primul nume care îi veni în minte.

– Asa, foarte bine, uite rucsacul ăsta, îl băgam pe Boby în el, legăm bine la gură să nu cadă și, hop!, îl luăm în spate.

Zicând acestea, Sensei îi fixă fetei rucsacul cu bolovanul pe umeri așa, ca un ghiozdan de școală. Rodica se încovoie, dar strânse din dinți și se îndreptă la loc.

– Gândește-te, zise cu voce caldă de data această Sensei, că este un prieten rănit care nu poate merge și trebuie să-l cari. Ce faci, îl lași în  pădure? Gândește-te că și el o dată te-a adus acasă în brațe și nu te-a părăsit.

– Am înțeles Sensei, murmura fata și-și sălta mai bine rucsacul.

– Tu încă nu ai oasele crescute de tot. Astăzi nu cari nimic, doar pe tine. Îi spuse peste umăr Sensei lui Ivik.

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *