Episodul 3

Bătrâna se ridică și începu să cotrobăiască prin pungile ei și prin cutii vechi și pline de praf, stârnind moliile și gândacii aciuați pe acolo, ba chiar la un moment dat… un liliac micuț și negru își luă amețit zborul și începu să se rotească prin odaie țipând ascuțit:

– Iviiic! Iviiic! Iviiiiiic!

 Rodica închise ochii și simți cum i se ridică părul de pe ceafă.

În sfârșit liliacul se opri pe o grindă și oftând aproape omenește se agăță cu gheruțele de ea și se atârnă cu capul în jos, apoi se liniști.

– Nu-ți fie frică, e Jimi, liliacul meu, nu face nici un rău. L-am salvat din pliscul unei bufnițe și de atunci s-a aciuat pe aici.

– Dar iată, am găsit!, mai spuse bătrâna și luând dintr-o pungă de piele foarte veche cu desene ciudate pe ea o bucată din ceva negru de consistență cretei, răzui într-un castron așa, cam o lingură de pudră.

– Vezi tu, draga mea, asta este obținută din pulbere presată din solz roșu din coada soparlei mascul Aki prins când e lună plină, noaptea, tocmaii departe, departe. Crește numai în deșertul Atakama.

– Eu am numai puțină, care o să-i ajungă bunicii tale cam un an de zile, între timp, tu o să trebuiască să mergi acolo așa departe cum este.

Vrăjitoarea făcu o scurtă pauză.

– Este o călătorie lungă și grea, dar eu știu și sunt convinsă că ai să reușești. Ai tu ceva special în tine, moștenit de la bunica ta… e bine s-o ajuți să rămână în viață pentru că atunci când o să împlinești 18 ani ea o să te inițieze în niște mistere care o să-ți dea puteri nemaivazute…

– Nemai… nemaivăzute, o îngână fetiță încetișor și cu ochii rotunzi de uimire, hmm, de unde până unde puteri la bunicuța sau la ea, o fetiță mică și cu note cam mici la școală?… Puteri nemaivăzute are tata care sparge buturugi uriașe cu toporul sau saltă căruța numai cu un umar…, dar în fine, lasă asta, își zise fetița.

– Bun sarutmana, și cum i-o dau?

– Iei o linguriță de praf din asta și o topești într-o cană cu ceai de roiniță de ăla de care ți-am dat să bei acum. De 3 ori pe zi…

Fetița se uită atentă la bătrână, concentrându-se să rețină fiecare indicație, sorbindu-i parcă fiecare cuvânt.

– Mai stai câteva zile până se întremează bunica ta și apoi pleci, să vii să mă vezi înainte de a pleca… mai am ceva să-ți spun… Acum, mergi cu Domnul fetița mea!

Rodica mulltumi încă o dată și, înșfăcând punguța cu medicamentul misterios, o zbughi spre casă.

La întoarcere drumul i se păru muuult mai scurt, nu-i vorbă, speranța și nădejdea îi dădeau acum aripi.

Ajunsă acasă intră incetisor… în odaia bunicii. Aceasta stătea lungită în pat cu o cană de ceai lângă ea având privirea ațintită în sus, în tavan.

Nu întoarse capul când intră Rodica, dar șopti:

– Ai adus?

 Fetița uimită se apropie și întrebă:

– Ce să aduc?

– Prafurile de la vrăjitoarea din pădure, raspuse bunica cu o voce aspră, probabil îi era tare rău și nu mai avea răbdare.

– Bine, dar de unde știi? Cum de știi că am fost și de unde o știi pe vrăjitoare?

– Lasă asta Rodica! Hai mai repede că s-ar putea să treacă momentul și apoi nu mai e cale de întoarcere…

– Ddda, da, sigur, stai așa!, și fetița luă o liguriță de praf din coada de șopârlă cu solz roșu și o topi în cana de ceai.

Amestecul scoase o spumă roșiatică și bolborosi furios, fetița se sperie și se dădu un pas înapoi.

– Mestecă bine, amestecă, nu te speria… are puteri magice!

– Hai, gata, dă-mi să beau.

Rodica luă cana care acum frigea și cu o mână îi sprijini capul bunicuței și îi apropie cana de gură.

Bunicuța sorbi de trei ori, apoi întoarse fața în semn că nu mai vrea și că îi este de ajuns, oftă de ușurare și se lasă înapoi cu capul pe pernă.

Închise ochii și fața i se liniști, iar cuta de durere dintre sprâncene i se destinse și dispăru.  Se vedea clar cum lucrează leacul vrăjitoarei în trupul ei stors de boală.

– Mulțumesc draga mea, se merită să mai trăiesc până faci 18 ani.

Aha!, gândi Rodica, deci bunica o cunoștea pe bătrâna din pădure mai de mult. Cine știe, poate erau chiar prietene…

– Ești o fată bună și ai să faci mult bine în viața ta…, mai adaugă buni și adormi ușurată.

Nu mai spun cât sau bucurat cu toții când au văzul că bunicuței îi este din ce în ce mai bine și se întremează pe zi ce trece. În trei zile bătrâna era din nou pe picioare și trebăluia prin casă, prijinindu-se totuși într-un toiag. Într-o zi veni și doctorul s-o vadă și se minună:

– Bine draga mea, dar ce ai luat?

– Nu am luat nimic, minți bătrâna cu un zâmbet șugubăt pe față, dar nu puteam pleca fără să te aud că-mi spui, măcar acum după 50 de ani, că m-ai iubit…

Doctorul roși până la rădăcina părului și, bâlbâindu-se ca un școlar, spuse încurcat:

– Cum? Ai știut?

– Orice fată știe și simte când cineva are drag de ea, nu e mare filosofie, dar dacă ne-am fi luat, cum de altfel aș fi vrut și eu, nu ai mai fi plecat la școală, am simțit eu asta, și rămânea satul nostru fără doctor. Nu am putut să-ți înfrânez cariera și menirea în viață…

– Când te-ai întors eram deja măritată și nu mai avea nici un rost… Dar te-am urmărit în toți acești ani și nu mi-a părut așa de rău că nu te-am avut doar numai pentru mine, ai făcut mult bine oamenilor… Lasă, a fost bine, a trecut, mai adaugă ea și-l mângâie ușor pe mână. Hai du-te liniștit, sunt bine.

        Partea cea mai grea la care se gândea Rodica era cum să-i convigă pe ai ei s-o lase să plece într-o călătorie așa de lungă și primejdioasă.

Culmea! Soluția a venit chiar de la tată, de care îi era cel mai frică că nu o va lăsa.

Într-o seară, după ce mâncaseră, acesta se așeză pe prispă de afară din fața casei și fumă o țigară. Fetița se așeză lângă el încetișor ca o pisică și-și strecură mânuță ei în palma lui mare și bătătorită de muncă. Nu ziseră nimic, stăteau așa liniștiți unul lângă altul și respirau aerul înmiresmat al nopții cu un iz ușor de sălbatec care venea din pădure.

Într-un târziu, tatăl stinse țigara și o strivi cu gheata lui mare, apoi oftă prelung și, întorcăndu-se cu fața la Rodica o privi drept în ochi și-i zise cu voce răgușită de emoție.

– Stii… cred că o să te descurci să mergi și să aduci restul de medicament pentru bunicuță. M-am uitat atent la tine zilele astea, ai tu un fel matur de a privi lucrurile. Sunt lucruri care mă depășesc și nu le inteleg… bunica ta a avut ceva aparte ca și tine…

Tăcea și parcă știa mai multe, dar nu spunea…

– Da, cred că o să te descurci, mai zise el și se ridică brusc, parcă amețit și o luă înspre poartă ca spre o salvare ascunsă.

Rodica rămase tăcută pe prispă și simți cum ochii i se umplu de lacrimi.

Deci bunica a vorbit ea cu el când au fost singuri, cine știe ce i-o fi spus…

Săracul tata, i se rupe inima să mă lase singură în necunoscut, dar știe că nu are încotro și nu vrea să plec cu inima grea… fără să-mi dea binecuvântarea lui de părinte. Ohh, dragul meu tată, cât te iubesc!, și oftând la fel de lung ca și el, dar de ușurare, fetița se ridică sprintenă și intră în casă.

        Pregătirile de plecare nu durară mult.  Fetița își alese un schimb de haine și întocmi o traistă din pânză groasă marinărească unde mai puse niște merinde, o cârpă cu sare, chibrituri și o punguță cu bomboane de mentă de culoare verde.

Veni și ziua plecării. Era cam ceață și soarele încă nu răsărise, erau toți adunați în fața casei s-o petreacă. Grivei i se lipise de picior și nici nu concepea s-o lase să plece singură. Numai puiul Gigel stătea trist lângă o ladă de cartofi, singur și părăsit, nu avea cum să meargă cu stăpână lui, era prea mic, suspină el înfrigurat cu capușorul plecat.

Apoi auzi vocea stăpânei:

– Ce faci Gigel? Mai stăm mult după tine?

Cum mergea și el? Uauu! Gigel se trezi din amorțeală și dintr-un salt ajunse în brațele Rodicai și i se cuibări la piept. Fără multă vorbă Rodica îl strecură în traista de pe umăr, iar el se întoarse și-și scoase capul afară, să privească lumea de sus și să se minuneze.

Se îmbrățișară cu toții. Bunica și părinții o binecuvântară și îi urară drum bun și întoarcere grabnică cu bine.

– Stați liniștiți! O să fiu atentă! În cel mult o lună mă intorc acasă! le strigă ea voioasă…

 … Aveau să treacă douăzeci de ani până să-i vadă din nou…

Episodul 2

Ajunși acasă, Rodica îi prezentă lui Gigel curtea și celelalte găini din ogradă, însă puiul adormise deja în brațele ei așa că îi găsi o căciulă de blană de-a bunicului aruncată prin pod și-l culcă în ea la căldură, ascunzandu-l după sobă, apoi voioasă începu să-i explice bunicii cum și unde găsise puiul de găină și cum îl botezase Gigel…

– Vezi să nu vină cineva după el, că atunci o să zică că l-am furat, îi replică bunicuța, așa că Rodica ușor dezumflată se grăbi să se spele pe mâini și se pregăti să se așeze la masă.

– Ei, l-am furat! Doar l-am găsit și l-am salvat, îi șopti ea lui Grivei, putea să-l mănânce vreo vulpe… În fine, vedem, ne descurcăm noi cumva…

        Puiul de găină se adaptă foarte repede în noua lui familie și era nedespărțit de Rodica pe care o urma peste tot, doar la școală nu… că-l închidea fetița într-o cușcă să nu se rătăcească iarăși.

Și așa treceau zilele una după alta, alta mai frumoasă ca cealalta… până veni vară și școala se închise pe durata vacanței, iar fetița noastră hălăduia cât e ziua de lungă prin pădure sau pe coclauri, însoțită de Grivei și de puiul Gigel. Toată lumea era a lor și fugăreau toate veverițele și popândăii din împrejurimi, speriind prepelițele din tufișuri, iar după-amiaza pescuiau în răul din spatele casei. Nu o dată se întâmplă ca cei trei prieteni să vină acasă cu câțiva păstrăvi dolofani, spre bucuria tatălui care era mare amator de pește. Îi plăcea să-i gătească pe grătar, în cetină de brad, cu mămăliguță caldă și mujdei de usturoi, în care zdrobea și o mână de urzici proaspăt culese de lângă fântâna de piatră din vale. Totul mergea bine și firesc …

Dar iată că într-o dimineață, bunicuța nu se mai putu da jos din pat… Zăcea culcată și respira greu, era toată acoperită cu borboane de sudoare…

Rodica se apropie de ea și luând-o de mâna bătrână cu vinele umflate, se sperie de cât de tare ardea.

– Ce ai bunicuțo, ce te doare ?

– Offf…, toate mă dor și nu pot respira, parcă mă sufoc, răspunse buni cu o voce înceată.

 Fata o lasă și se repezi în camera părinților.

– Veniți! Repede că bunicii îi este rău de tot, arde, are febra…

 Mama se ridică iute și venind în camera fetei o întrebă pe bătrână:

– Ce ai mamă? Ce te doare?

– Nimic nu mă doare, sunt fooarte obosită.

– Stai cuminte că ne repezim după doctor.

Între timp tatăl se îmbrăcase și plecase val vârtej după doctorul satului…

Doctorul era un bătrânel cu chelie și câteva smocuri de păr alb pe la tâmple, deasupra urechilor, care se născuse și crescuse în sat și lipsise numai perioada cât a fost la studii. Îi cunoștea pe toți locuitorii satului și pe mulți dintre ei chiar îi adusese pe lume.

Era destul de priceput, dar după ce o consultă pe bătrână ieși afară, se spăla pe mâini și îl luă deoparte pe tata… Cât acesta îl conduse la poartă îi zise cu voce scăzută să nu audă și fetița:

– Are febră pernicioasă, e slăbită si… nu știu ce să zic, bătrână cum este nu cred c-o mai duce…

 Tatăl păli și cu glas sugrumat întrebă:

– Cum așa? Chiar nu se poate face nimic? S-o duc în oraș la spital, tre să fie vreun tratament ceva.

– Cum vrei, ea nu a spus nimic, dar se simțea fără puteri de mult și, …ce să zic, mai mult ați chinui-o, dar cum vrei, repetă el, până la urmă ești fiul ei…

– Cât mai are?

– Cel mult doua-trei zile apoi… Domnul cu mila! Să vă îngrijiți totuși de cele necesare.

        Apoi salută scurt din cap, îl bătu pe umăr, se întoarse și plecă cu păși grăbiți și cu capul vârât între umeri, de parcă s-ar fi ferit sau îi era rușine că de data aceasta era dezarmat în fața bolii.

Pe bunica o cunoscuse din vremea când mergeau în clasa întâi la școală. Ba, într-o vreme chiar a fost îndrăgostit de ea…

Ascunsă după grajdul de nuiele Rodica auzi tot și ochii i se umplură de lacrimi.

– Ce o să se facă ea fără bunicuța? Cum o să-i fie viața fără ea? Nu! Nu se poate!, își zise ea și-o zbughi în pădure într-un loc de ea știut.

       Alergă fără întrerupere și, la un moment dat, părăsi cărarea și o luă de-a dreptul peste râuleț, pleoscăind prin apă fără să-i pese că se udă leoarcă și ajungând pe malul celălat o luă pieptiș la deal printre stejarii uriași. Alergă mult timp fără să ia seama crengilor care o zgâriau sau a vântului care bătea din ce în ce mai tare…

La un moment dat, văzu o luminiță în depărtare și răsuflă ușurată.

Era o căsuță, de fapt un bordei săpat în pământ și acoperit cu crengi și scânduri crăpate, unde sălășluia o bătrână singură care trăia din culesul ierburilor de leac, pe care le cunoștea la perfecție. Mulți o considerau vrăjitoare și se temeau să treacă prin locul Acela, dar la nevoie unii mergeau la ea, să le dea vreun leac sau o băutură fermecată.

Rodica o cunoscuse o dată mai de mult, când se rătăcise prin pădure, iar zgrituroaica, căci cam așa arăta, o luase de mânuță cu ghearele ei negre de mâini și îi arătase drumul spre casă. Rodica se simțise atunci ocrotită și în siguranță, așa că nu o uitase pe bătrână…

De atunci, din când în când, Rodica trecea pe la ea și-i mai ducea câte o felie de cozonac sau puțină brânză de capră pe care o șterpelea de acasă, fără știrea    părinților căci ar fi certat-o dacă ar fi aflat că se duce singură în pădure într-un    loc așa de primejdios, unde chiar bărbații în toată firea se fereau să meargă.

Ajunse gâfâind și deschise ușa. Mai mult o părere de ușă făcută din trei scânduri legate cu scoarță de copac și intră înăuntru fără frică.

În dreptul sobei stătea cocârjată o arătare în zdrențe care mesteca ceva într-un ceaun și mormăia în surdină cine știe ce.

Întoarese capul și recunoscând-o pe prietena ei cea mică exclamă:

– Eiii, eiiii ce surpriză! Ai venit să mă vizitezi? Ți-ai mai adus aminte de bătrâna ta prietena…

– Nu, adică da, mi-am adus aminte, te roooog ajută-mă că moare bun… și e greu și e grav și nu știm ce să fa…

– Eiii, i-a stai tu jos și trageți sufletul și ia de aici, poftim o cană cu ceai de roiniță și apoi îmi povestești și o să vezi, că dacă înțeleg ce s-a întâmplat, găsim noi un leac.

Rodica se așeză pe o laviță și apucă cu amândouă mâinile cana fierbinte, suflă îndelung și sorbi ușor să nu se frigă.

Imediat o căldură aurie îi coborâ în trup, iar inimă își rări bătăile, căpătă încredere și știu că Vrăjitoarea o să gasească ea ceva… s-o vindece pe bunicuța.

După un timp, Rodica, mult mai calmă, îi povesti tot ce se intamplase… și la urmă îi spuse verdictul înspăimântător al doctorului.

Bătrâna sorbi și ea încetișor din cana ei și oftând, rosti:

– Da, e greu!… Am ceva care s-o vindece pe moment, dar mai târziu o să trebuiască să mergi tu, așa mică cum ești, departe – departe, să găsești restul de leac care s-o vindece… de tot.

– Și acum, uite cum o să facem…