Episodul 6

…Dar câinele nu se vedea nicăieri. La un moment dat soarele își aruncă razele pe fundul gropii, ajunsese chiar deasupra. Imediat lumea din jurul fetiței se schimbă, totul căpăta culoare și strălucire. Se uită mirată în jur, acum că vedea mai bine.

Da, era într-o groapă lată cam de șapte metri cu fundul aproape neted. În afară de tufa de brusture, mai văzu într-un colț mai îndepărtat niște oase albite de vreme, coaste încovoiate împrăștiate peste tot și un craniu cu orbite goale și niște colți încovoiați, neobișnuit de lungi…Uitandu-se la colții aceia, Rodicai îi trecu prin cap:

Hei, ce ar fi fost să cadă și lupul cu mine deodată în groapă asta? Da, terminam mai repede, sau cine știe?, poate murea și am fi avut de mâncare. Oare a mâncat cineva până acum carne de lup?

Deodată auzi un lătrat de sus, de deasupra, întâii mai slab, apoi din ce în ce mai tare și mai aproape.

– E Grivei! explodă Rodica. E dulăul meu credincios! Gigel, suntem salvați! Uite vine Grivei!

 Într-adevăr, sus de tot apăru capul dulăului care lătra la ei încurajator!

– Grivei, suntem aici! Cheamă pe cineva în ajutor!

– Ce bine că ai scăpat… Ce bine! Tare mai eram ingrijorata… Hai baiatu’, hai, fugi, caută Grivei, caută! Așa, așa baiatul…

Dulăul lătra o data scurt și o zbughi prin pădure.

– Gigel, suntem salvați! repetă Rodica, nu se lasă el Grivei până nu găsește pe cineva să ne salveze.

– Vezi? Ți-am spus eu, dar puiul era ghemuit lângă traistă și picotea, era sleit de foame și de sete… Rodica se uita neputiincioasa la el…

– Off Gigel, sa nu mori, mai rezista putin, numai putin, te rooog eu, hai Gigel! Fii cuminte…

        Încurajată de sosirea câinelui, fata luă traista și o întoarse cu fundul în sus. O scutură și din ea căzură: schimbul de haine, un ghem de sfoară, cuțitul ei și scuturând mai bine, câteva firmituri de paine… căzute cine știe de când.

– Uite Gigi, i-a și mănâncă.

Fetița adună în palmă firmiturile și i le întinse puiului, dar acesta se uită absent la ele și plecă iar capul.

Da, gândi Rodica, apă îi trebuie și lui. O să murim de sete… Își linse buzele și durerea o săgetă. Erau crăpate și sângerau. Își supse puțin sânge de pe buze, era sărat și parcă îi schimbă totuși gustul de uscat din gură.

Privirea îi căzu pe cuțitul ei pe care îl primise de la femeia din pădure când se dusese să-și ia rămas bun.

– Vezi de te împrietenește cu cuțitul ăsta, ți-l dăruiesc să te ajute pe drum, o să te scoată din multe necazuri. A fost al unui cavaler vestit pe care l-am vindecat o dată, de mult, îi spusese bătrâna privind pierdută în gol…

– Să-l prețuiești și să-i dai un nume.

– Îți voi zice Spiridon! ( Așa cum îl chemă pe bunicul ei. ) Acesta o să fie numele tău, spuse fetița solemn privindu-l țintă.

        În momentul Acela, cine știe cum, simți că mânerul cuțitului, care era destul de lung și avea gravate pe lamă niște semne ciudate, ca niște șerpi sau șopârle încolăcite, nu-și dădu seama prea bine, mânerul îi vibră scurt și tare în palmă, ca atunci când te curentezi din greșeală la o priză neizolată. Îi dădu o senzație de siguranță și încredere în forțele ei.

Apoi bătrâna din pădure  o mai învață să facă focul foarte repede, să nu se amestece cu necunoscuții, să aibă grijă să țină drumul drept și să nu se abată de la el și încă alte câteva lucruri… mai deosebite.

Îl cântări în palmă, era perfect echilibrat. Spiridon, cum o să mă ajuți tu?

Deodată, fără să-și dea seamă ce a apucat-o, ridică brațul și aruncă cuțitul cu toată puterea în peretele din față al gropii. Acesta vâjâi prin aer că un fulger și se înfipse zbârnâind într-o crăpătura din perete.

Mânată parcă de un instinct, fetița se ridică și merse șchiopătând după  el. Se uită unde se înfipsese, îl apucă de mâner și-l trase afară, cuțitul ieși ușor și o bucată de piatră se desprinse lăsând un gol cam cât să bagi mâna. Fata se aplecă și se uită în gaură, era ceva acolo. Băgă degetul și simți ceva moale.

Apucă cu două degete, trase afară și scoase o broască mare din crăpătură, care scoase un orăcăit slab resemnat.

– Ia te uită, o broască! se miră ea.

O întoarse pe toate părțile studiind-o.

–  A, e din alea care hibernează și în vremuri de secetă sau când e uscăciune se îngroapă în pământ și așteaptă acolo. Își umplu burta cu apă și așa rezista…

 Fetița rămase pe ganduri…

– …isi umplu burta cu apă, așa rezistă, repetă ea.

Pipăi broască, era destul de dolofană, umflată, mai bine spus. Apăsa ușor cu degetul pe burtă ei și, dintr-un orificiu, curseră câteva picături de lichid transparent. Rodica, precaută, luă pe deget o picătură și o puse pe limba… Avea un gust sălciu, dar nu iute sau acru, ca de ceva otrăvitor, ci: de apă. Apăsă mai tare pe burtă broaștei și, ținând mână căuș, adună cam un degetar de apă. Își umezi buzele și sorbi ușurel. Da, era apă! Puțină, dar bună.

Merse apoi la Gigel cu broască în mână. Acesta când o văzu, sări speriat într-o parte bătând din aripi.

– Hai nu te speria, șopti fetița și strânse iarăși broască și în podul palmei curse tot cam un degetar de apă.

– Uite na, bea.

Puiul își apropie precaut și neîncrezător capul de palmă fetiței  după ce se lămuri  nu  nici o primejdie, muie ciocul lui mic picuțul de. Sorbi o dată, de două ori, apoi o bău pe toată. Apoi, mult  înviorat, dădu din aripi și  începu să-și aranjeze penele cu ciocul.

Bătrâna din pădurea de lângă satul Rodicai era aplecată peste o carte groasă și ferfenițită și-și mijea ochii să deslușească o rețetă. Citea și făcea mărunt din buze.

– Heiii, ce leacuri se făceau pe vremuri când lumea era mai simplă și mai…

Deodată Jimi, liliacul ei, se sperie de ceva și-și luă zborul fâlfâind prin cameră. Cu una din aripi atinse călimara cu cerneală de pe masă, aceasta se răsturna și cerneala curse chiar pe cartea cea veche…

– Ah, Jimi, afurisitule, uite ce ai făcut!

Bătrâna se uită după liliac și căută să-l prindă.

– Jimi, te faci vinovat de obrăznicie și de te prind te omor…

…Dar nu Jimi era vinovat, gândi ea, asta era un semn și bătrâna simți că undeva departe ceva nu era cum ar trebui să fie… Un fior o scutură și se uită pierdută în gol…

Ușa se deschise brusc și bunica Rodicai năvăli înăuntru. Era udă leoarcă, cu ghetele pline de noroi  și gâfâia spasmotic.

– Tu, aici?

Bunica se prăbuși pe un scaun și horcăi  după aer. Primi, ca și nepoata ei o dată, același ceai de roiniță și sorbind se liniști treptat.

– Ce s-a întâmplat, de vii acuma noaptea pe ploaia asta?

Buni ridică privirea și cu fața congestionată răspunse:

– Știi ce s-a întâmplat!

– Da, parcă am simțit și eu ceva. Și ce vrei de la mine?

– Tu ai trimis-o peste mări și țări!

– Am trimis-o ca să aducă un leac pentru tine.

– Hai las-o moartă, știi bine că nu-i asa… și eu știu, știm amândouă. Alta este calea fetei. Nu să salveze o bătrână inutilă ca mine, care și așa încurcă lumea…

– Da bine, și ce vrei să fac?

– Știi ce vreau!

Bătrânele se priviră îndelung ochi în ochi, și parcă în privirile lor bătrâne se perindau vieți întregi de oameni, una după altă. La un moment dat, buni clipi.

Vrăjitoarea se cutremură.

– A nu! Asta nu! Nici nu te gândi!

– Ba da. Și știi de ce.

– Orice, dar asta nu pot.

– Ba da și nu numai pentru mine, doar știi…

– Da, dar eu de atâta timp nu am mai… doar am promis să nu-l mai caut…

– Îmi ești datoare cu o favoare! i-o reteză bunica cu voce brusc schimbată, aspră ca o piatră de cremene…

– Eu nu am latura asta de… specialități. Că aș face-o eu, tu ești expertă în așa ceva, mai adaugă bătrână de data asta cu o urmă de ironie.

Vrăjitoarea se cutremură din nou.

– Dar să lăsăm asta. Hai la treabă! sosi porunca, ca un plesnet de bici.

Încovoiată și înfrântă, Vrăjitoarea se ridică și deschizând capacul greu al unei lăzi scoase de acolo ceva învelit în catifea neagră. Era ceva greu de tot abia îl ducea. Îl  așeză pe masă cu un zgomot înfundat și desfăcând catifeaua, scoase la iveală un glob de cristal albastru de o mărime neobișnuită.

Bunica își feri privirea și pe jumătate întoarsă cu spatele, porunci iar:

– Spune-i să ne ajute copila! Roagă-l! O să vezi c-o să vrea, doar ați fost prieteni din copilărie.

Pe bătrâna din pădure o trecu iarăși un fior. Dar se stăpâni, își împreună mâinile, întoarse capul spre buni și șopti:

– Să știi că și eu o iubesc pe fetiță…

Apoi se aplecă peste sferă de cristal și incepu…

– Da știu, răspunse bunica, cu voce caldă și blândă de data aceasta.

…Soarele ajunse din nou deasupra gropii și inundă pentru câteva momente fundul ei, trezind totul la viață. Rodica se trezi din picoteală, se frecă la ochi și se uită în jur orbită cumva de lumina neobișnuită. Gigel își revenise, mai sorbise din rouă de peste noapte și acum ciugulea niște semințe aduse de vânt, cine știe de când.

– Gigel, vino să ne uităm un pic la aripa ta, acuma cât e lumina asta, cred că e mai bine după cum arată, spuse fetița după ce examină aripioara puiului.

– În câteva zile o să te poți folos…

Deodată ceva vajaii prin aer și cu o bufnitură surdă ateriză pe fundul gropii. Gigel sări în sus din brațele feței și cârâii speriat. Se auzi un lătrat și Grivei își arătă capul sus de tot peste marginea gropii, uitându-se la ei.

– Grivei, ai adus pe cineva? Vine cineva să ne ajute?

Rodica se uită mai atent la ceea ce căzuse de sus. Era un iepure mort pe care Grivei îl vânase pentru ei doi.

– Off Grivei, mulțumesc. Dar acum fugi după ajutor.

Dulăul hămăi tare și o zbughi iarăși. Fetița se apropie de iepure, îl examină și pipăi picioarele din spate. Aveau ceva carne pe ele. Apoi îi veni o idee. Cu ajutorul lui Spiridon crestă vena jugulara a iepurelui și lipindu-și  buzele crăpate de tăietură, începu să soarbă sângele care țâșnea ritmic. Era sărat, dar cumva era tot lichid, deci îi mai iriga rinichii, chiar dacă nu cum ar fi trebuit.

Apoi fetița începu să-l jupoaie și, tăind șuvițe subțiri de carne începu să mestece incet… Nu se grăbea, știa că, deși stomacul îi chiorăia de foame, nu ar fi suportat prea multă mâncare deodată.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Episodul 5

Zilele treceau una câte una și deja corpul fetiței se obișnuise cu drumul greu, iar picioarele îi deveniseră numai fibră și tendon. Mâinile pârlite de soare erau acoperite de zgârieturi mai noi sau mai vechi din care rămăseseră numai cicatricele, iar unghiile i se roseseră de cât se agățase de pietre și de crengi.

Nu îi mai era așa de foame tot timpul. Stomacul i se micșorase și avea nevoie de hrană mai puțină. Părul ei negru și des se năclăise de sudoare și, deși și-l spăla de câte ori putea în câte un râuleț, își pierduse strălucirea și arăta ca un cuib de vrabii…

Dar se simțea sănătoasă și puternică, iar strălucirea din ochii ei devenise mai aprinsă mai hotărâtă.

Într-o zi, pe la amiază, când mergea furată de gânduri pe cărarea care, nu știa din ce motive se lărgise, când ridică privirea încremeni! În mijlocul cărării, la nici cinzeci de metri, o fixa cu o privire injectată, un LUP!

Era mare și blana neagră de pe spinarea musculoasă i se ridicase amenințător.  Printre colții enormi și rânjiți se scurgeau bale albicioase… Scotea un mârâit gutural și din când în când scutura din capul enorm, aruncând în jur stropi de spumă.

– Usoooor… Grivei ușoooor, șopti fetița înlemnită. Nu te mișca.

Câinele care altă dată ar fi sărit deja la luptă, acum se făcuse mic și scâncea îngrozit, lupul era de patru ori mai mare ca el și l-ar fi rupt în două dintr-o singură mușcătura.

Rodica găsi puterea să-l mângâie pe spate ca încurajare și, potrivindu-și traista unde dormita Gigel la spate, ca să n-o încurce în mișcări, trase încetișor aer în piept și deodată urlă din toate puterile:

– Acuuuuum!!! Grivei! Fugi în stânga și eu în dreapta… Haaaaai!

        Și în secunda următoare o zbughi în dreapta cărării cu toate puterile, făcând salturi care altă dată nici nu se gândise că le-ar pute face. Crengile o loveau peste față. Ghimpii ascuțiți se agățau în haine și îi sfâșiau pielea. Nu simțea nimic.

Încercă să-și regleze suflul respirând cu gura larg deschisă. Auzea în urmă ei cum bestia aleargă și zdrobește în picioare crengi, ramuri, pietre. Gâfâitul fiarei se amestecă cu al ei, dar nu mai conta, nu mai putea să distinga… Lupul se auzea tot mai aproape.

Mă ajunge! gândi fata îngrozită, gata!, până aici mi-a fost… Sări peste un trunchi de copac, căzu, se ridică, iar căzu și, la un moment dat, se izbi de o creangă groasă care creștea la nivelul pieptului ei. O durere sfâșietoare îi paraliză tot trupul apoi simți că pierde pământul de sub picioare și se prăbuși în gol. Căzu mult timp, sau așa i se păru ei, apoi urmă contactul cu pământul. Vazu… negru în fața ochilor și leșină.

        Undeva, departe în valea dintre doi munți albaștri, unde se aciuase un sătuc, la o casă de la marginea pădurii, la o fereastră pâlpâia o luminiță. În cameră, o bătrână dormea liniștit, respirând ușor. Deodată vântul se porni să sufle, trânti fereastra de perete și stinse candela de pe un dulăpior vopsit în verde cu ușile împodobite cu flori mari de liliac.

Bătrâna zvâcni în sus și rămase în șezut cu ochii larg deschiși gâfâind.

– Vai de mine!… Rodica! șopti ea și-și apăsa tare mâna bătrână pe piept ca să domolească bătăile nebunești ale inimii.

        Stătu așa mult timp, ascultând cum ploaia bate în geam și cum fulgerele brăzdau văzduhul însoțite apoi de bubuituri de credeai ca se crapă cerul.  Se dădu hotărâtă jos din pat și punându-și o haină veche de ploaie peste cămașa de noapte, încălță niște bocanci grei, deschise ușa și păși hotărâtă afară, în ploaia ce bătea cu furie.

        Era o dimineață frumoasă de vară. Păsăretul nu mai contenea să facă gălăgie   în frunzișul copacilor din pădure.  Iar veverițele și popândăii ieșiseră să adune grăunțe pentru iarnă.

Unul mai dolofan amușina ceva. Era mai singuratec de felul lui. Se ridică pe lăbuțele de dinapoi, iar nările micuțe, adânc crestate, palpitară căutând să distingă de unde venea mirosul cel nou și deosebit. Se lasă în patru labe și păși precaut după urma aromei deosebite.

Pașii îl conduseră până la marginea unei gropi adânci aproape acoperită de rugii de mure. Se aplecă să vadă înăuntru lungindu-și gâtul. Era destul de întuneric, dar zări pe fundul depărtat al gropii o mogâldeață ghemuită. Se auzi un geamăt și popândăul cel dolofan încremeni. Apoi se întoarse și o zbughi la fugă refugiindu-se în gaura lui. Recunoscuse mirosul cel nou. Era miros de sânge și asta nu putea duce la nimic bun…

        Durerea din picior devenise insuportabilă, pulsa și zvâcnea după un ritm numai de ea știut. Gemu și vru să se ridice, dar durerea se înteți, iar tâmplele îi zvâcneau  puternic.

Ce-o fi cu mine?  Nu-și mai amintea să fi îndurat așa durere. Cele câteva julituri pe care se întâmpla să le capete acasă în sat erau nimic pe lângă ce simțea acum.

Apoi își aminti încet, încet, așa cum derulezi o bandă de magnetofon veche, care se rupe mereu și iarăși trebuie s-o lipești și să reiei…

Da, a fost lupul acela nenorocit… Am fugit și Grivei se speriase și temură si… Chiar unde o fi Grivei? L-o fi prins fiara aia îngrozitoare sau a scăpat?

– Grivei! strigă ea, dar vocea nu o ascultă, ieși numai o bălmăjeală surdă și răgușită.

Avea gura uscată iască și buzele crapate… Apă, să beau o gură de apă…

Căută sticla… Unde era? A da, în traistă.

Pipăi ușor în jur cu mâna dreaptă, simți pânza aspră a genții și o apucă strâns să n-o scape, o trase ușurel mai aproape, se simțea ceva ud la pipait… Și niște cioburi zornăiră.

Hai, să ști că s-a spart… Și Gigel era în traistă… Unde e Gigel? Un piuit slab răzbătu până la ea, așa ca prin ceață. Întoarse cu greutate capul care-i bubuia și-l zări pe pui lângă ea. Arăta rău de tot și o aripă îi atârna în jos fără vlagă.

– Offf, sărăcuțul de tine, șopti Rodica.

        Apoi, după ce văzu că sticla s-a spart, se ridică ușor în capul oaselor și începu să se pipăie încetișor. La cap avea un cucui mare la tâmplă dreapta, gâtul și-l putea misca… deci nu era rupt.

Mai jos…  Eii, mai jos era o problemă. Piciorul stâng pulsa dureros, nici nu putea să-l atingă, darămite să-l și pună jos și să se sprijine de el. Nici vorbă! Totuși, putea cumva să miște degetele, deci nu era chiar rupt… cel puțin așa sper…

Începu să se lumineze de-a binelea, lumina pătrundea greu și filtrată acolo jos unde era ea.

– Da chiar, unde sunt?

Se uită în jur și văzu de jur împrejur numai niște pereți de piatră. Ridică încet privirea și, sus de tot, se vedea o pată de cer.

– Îhî, sunt într-o, am căzut într-o groapă, capcană de urși sau așa ceva … De asta nu a mai ajuns lupul ăla la mine, altfel eram de mult moartă, oricum nici așa nu mai am mult…

– Dar ce fac cu apa? De unde beau eu acum doar un strop de apă?

Se uită în jur, pe fundul gropii unde căzuse. Într-un colț creșteau câțiva brusturi cu frunze mari, late cât o pălărie. Se târâ încet până la ei și da!, a avut dreptate. În pălăria frunzelor erau câțiva pumi de apă de la ultima ploaie.

Se aplecă și sorbi de două ori. Nu era mult, dar parcă ceva nou începu să-i curgă prin vene. Așa ușor, faptul că nu mai avea gura atât de uscată îi dădu încredere. Luă într-o coajă de ghindă un pic de apă și se târâi înapoi lângă Gigel. Îi bagă pliscul în apă, dar acesta nu putu bea. Atunci, cu o mână îi ridică capul și îi   deschise pliscul cu doua degete și-i turnă apoi pe gât cele cateva picături aducătoare de viață.

Gigel tuși, se scutură și gemu. Aripa îi atârnă în continuare moale, în jos. Rodica se uită la ea, o examină și văzu o tăietură destul de adâncă de-a lungul ei.   Sângele se oprise și nu mai curgea. Îi spălă ușor rana și o legă cu o bucățică de panză. Apoi începu să gândească:

Apa din brusture, dacă mai e puțină, nu ne ajunge. Tre să găsesc o cale să scăpam de aici, dar ce fac cu piciorul ăsta?

Se uită iarăși la el. Deja se umflase și arată roșu ca para focului. Întinse un deget și râcâi ușor cu unghia piciorul bolnav, apoi duse la nas și mirosi…

– Hmm, da, încă nu a început să miroase a stricat, deci sângele circulă totusi…

        Privirea îi rătăci prin fundul gropii și i se opri tot la tufa de brusture. Hmm, dragul de tine! Bunica, când îmi scrânteam câte o gleznă sau genunchi îmi punea comprese cu varză, dar dacă nu avea, sau nu era prin casă, îmi înfășură piciorul în frunze de brusture ude.

Se târâi iarăși lângă plantă și, cu băgare de seamă, după ce mai sorbi câteva picături din căușul ei, o tăie cu cuțitul și apoi despică cracul pantalonului de-a lungul, dezgolind toată gamba. Da, arăta destul de rău. Apoi, o înfășură strâns cu frunza de brusture și, strângând din dinți de durere, o legă cu bucata mare de pânză. Pipăi peste tot să vadă dacă e bine întinsă legătura și satisfăcută se țara înapoi lângă Gigel, care după cele câteva picături de apă adormise. Se așeză cu spatele rezemat de peretele gropii și începu să se gândească la cei de acasă…

– Nici nu știu ei cum am ajuns… În ce hal de primejdie…

        Se uită la cerul care se vedea departe. Era adâncă groapa unde cazuse, nu avea cum să se cațere, mai ales cu piciorul ăsta umflat, dacă nu cumva și rupt…

– Unde o fi Grivei?