Episodul 9

O femeie tânără, îmbrăcată în negru, cu o basma care îi acoperea o parte din față, astfel încât trăsăturile nu i se vedeau prea bine. Doar o șuviță de păr blond și mătăsos îi scăpase afară și i se încolăcea pe gât spre piept.

– Eu sunt Esmeralda, Văduva Străină.  Șopti ea. Străină de locurile astea. Sunt singură aici și aștept. Mâna moale a femeii o mângâie pe fată, Rodica se simți în siguranță și oftă ușurată, dar apoi simți că e caldă și umedă, ce naiba e udă pe mână?

Deschise ochii. Grivei, aplecat deasupra ei o lingea pe obraz ca s-o trezească.

– Grivei, mă umpli de… ce faci?

Se uită în jur nedumerită câteva clipe apoi își aduse aminte unde era.

În afară de câine nu mai era nimeni cu ea. Ceilalți plecaseră, și Sensei și Ivik. Deja se însera și umbre întunecate, amenințătoare, se alungeau dinspre pădure.

– Ei Grivei, dragul meu, cred că o să innoptăm aici. Nu se face să coborâm pe întuneric. Dacă și asta face parte din antrenament, atunci Sensei a cam încurcat borcanele…

De mult nu ne mai sperie o noapte petrecută în pădure.

– Bun! Ia să vedem, ce avem noi pe aici. Ah da, uite copacul ăla scorburos. O să ne facem culcuș la rădăcina lui.

Odihnită, fetița se ridică sprintenă și porni spre un stejar gros la trunchi cu crengile larg desfăcute care alcătuiau un acoperiș natural și îi putea adăposti de ploaie și vânt. Lângă el erau așezate câteva pietre în formă de cerc, iar în interior se mai vedeau urme de cenușă.

– Uite, a mai inoptat cineva aici.

Fetița adună repede câteva vreascuri și îngrămădi sub ele niște fire de iarbă uscată și șuvițe subțiri de scoarță de copac. Lovi ușor cu cuțitul una din pietre. Aceasta scoase un sunet înfundat.

– Ah, nu-i bună.

Următoarea piatră lovită era cremene și scoase scântei, câteva căzură pe ghemotocul de iarbă care se aprinse imediat. Fetița se ghemui și, apropiindu-și fața, suflă ușor, ușooor în punctul mic roșu de jar. Acesta se înteți și aprinse rămurelele mai subțiri. În câteva clipe focul, prietenul de nădejde al tuturor drumeților, se aprinse și ardea vesel. După un timp, Grivei se întoarse cu un fel de popândău pe care îl ținea cu gura de cap, deși acesta era de mult sugrumat.

 – Ia să vedem. Da, nu-i rău.

Fetița îi crestă cu îndemânare pielea de pe spate și îi jupui din două mișcări. După un timp popândăul se perpelea încet în tradiționala țepușă. Mâncară cot la cot și apoi se ghemuiră unul lângă celălalt și adormiră multumiți. Copacul îi adăposti pe tot timpul nopții. La un moment dat, o siluetă în negru se apropie tăcută, fără să facă nici cel mai mic zgomot și se opri la câțiva pași de locul unde dormeau cei doi. Îi privi în tăcere câtva timp. Un aer înghețat pluti o clipă peste tot locul apoi se spulberă și se risipi.

Femeia în negru se întoarse și se depărtă, tot așa fără zgomot, până se pierdu în întuneric.

Rodica și Grivei nu simțiră nimic. Doar Grivei scânci în somn un pic, visa că era cățel mic și nu ajunge și el să sugă de la eleganta sa mamă alături de frații săi.

Dimineața veni cu nor și o burniță fină se cernea de sus. Înfrigurată, Rodica se trezi, se întinse și se aplecă de câteva ori. O dureau umerii de la bolovanul cărat și mușchii de la gambe țipau după ajutor.

– Hai Grivei, să ne grăbim că nu este de stat, dacă vine vreo furtună, stăm aici până mâncăm toți popândăii.

Grivei se uită la ea intrebător.

– Ba da, a fost foarte bun, dar hai să coborâm mai repede poate face Ivik pentru noi o omletă din aia de-a lui.

Rodica înșfăcă rucsacul și-l atârnă pe un singur umăr. Când ajunseră acolo unde începea făgașul săpat de ploi, care cobora spre vale, îl scoase pe Boby din rucsac și-l așeză cu băgare de seamă jos.

– Știi ceva prietene? Eu cred că te simți ceva mai bine ca ieri, poate mergi și singur…

– Ei, ce zici? întrebă ea, și-l împinse cu piciorul la vale pe  făgaș.

Boby ezită o clipă apoi începu să se rostogolească din ce în ce mai repede stârnind avalanșe minuscule de pietricele, săltând în sus când întâlnea câte o piatră în cale și începu să-și caute și el calea lui.

– Ne aștepți jos! îi mai recomandă Rodica.

Apoi începu să coboare cu băgare de seamă terenul accidentat. Când ajunse în locul unde căzuse cu o zi mai devreme se uită cu băgare de seamă după tufișul cu frunze grase, verzi închis. Se uită mult în jur, dar nu-l mai recunoscu. Toate tufișurile de pe margine erau cu frunze galben roșiatice și pline de bobițe mărunte, lucioase și negre, care fetiței nu-i inspirau nicio încredere. Așa că dădu din umeri și porni mai departe. Cine știe, poate am visat, dar undeva în cerul gurii, pe lângă amintirea popândăului mai stăruia un gust dulce acrișor cu aromă ciudată, de un violet neobișnuit.

Când ajunse la sfârșitul coborâșului, unde terenul începea să fie mai neted, îl găsi pe Boby răsturnat pe o parte, la marginea cărării.  Tocmai își cerea scuze de la o piatră albă și elegantă cu formă de clepsidră, pe care o lovise din greșeală în rostogolisul lui. Rodica îl bagă în rucsac și strânse la gură șnurul. Porni mai departe după Grivei.

– Am să mă întorc! strigă Boby din rucsac.

Piatra cea albă și elegantă oftă și se întrebă:

– Când o să te întorci, după cât timp? Deși timpul… pentru noi timpul nu prea are mare însemnătate.

Apoi se uită cu duioșie la julitura cenușie pe care i-o lăsase Boby drept amintire. Începuse să-i placă. Am să te aștept aici, mai șopti ea și se așeză mai bine pe pământ. Mă cheamă Ema!

– Dacă ai vreo prietenă pe drum să știi că eu nu ți-o car, mergeți împreună pe jos, mai mormăi fata în barbă.

Grivei se uită mirat la ea și fără să se obosească să mai înțeleagă, o porni vesel înainte spre cabană.

Ajunseră pe la prânz și cu mațele chiorăind de foame, dar Ivik nu stătuse degeaba în așteptarea lor.

Când i-a zărit  în depărtare deja începu să bată ouăle pregătite pentru papară și tăie din belșug roșii, ceapă verde, coriandru, iar ca specialitate puse un bulgăre mare de brânză de capră și presără deasupra un praf de piper măcinat. Apoi începu să mestece vârtos în compoziție cu un linguroi de lemn de cireș tocit de atâta întrebuințare.

Când se apropie de cabană, Rodica trecu pe lângă parcela pe care o lucraseră ea și Ivik cu o zi mai devreme, ieri mai exact. Nu o mai recunoscu! Șiruri lungi de plăntuțe, înalte cam de o palmă, deja aveau fiecare câte două-trei frunze adânc crestate, de un verde cenușiu și cu perișori foarte fini.

– Când au crescut? Așa mult, numai într-o zi?

Sensei o privea de sus de pe verandă.

– Ei, cum a fost?

– Bine, răspunse fetița și trânti rucsacul lângă gardul de nuiele. Am mâncat un fel de animăluț, un popandau… la prins Grivei.

– Bravo, văd că te-ai descurcat!

– A! Mulțumesc că mi-ați  lăsat măcar câinele cu mine! mai adaugă Rodica cam înțepată.

– Nu ai de ce! Nu a vrut cu nici un chip să vină cu noi, râse bătrânul.

Rodica se uită mai bine la el și văzu ca arăta obosit de parcă nu dormise în patul lui. Era tras la față, iar în jurul ochilor avea cearcăne negre.

– Sensei, nu te simți bine? îl întrebă ea îngrijorată.

– Ba da, nu am nimic, răspunse el.

Nu-i mai spuse că după ce îl culcase pe Ivik, urcase din nou până la Vârful Văduvei Străine ca să se asigure că fetița e bine și se descurcă. De fapt, ajunsese la cabană înapoi cu câteva momente înainte să se trezească Ivik.

După ce se spălă temeinic și-și îngriji cele câteva zgârieturi, Rodica se așeză la masă cu Sensei și Ivik. Grivei de mult își pusese burta la cale din generozitatea lui Ivik.

– Sensei! Cum de se poate, cum de au crescut așa mult plantele ce le-am semănat abia ieri?

Întrebă Rodica printre îmbucături, privind curioasă peste farfurie.

– Doar ți-am spus că sunt semințe speciale…

– Da, și? Cum speciale, ce au așa de special în ele?

– Cresc foarte repede și ajută la antrenament!

– ???

– Păi trebuie să sări peste rânduri în fiecare zi și pe măsură ce cresc și tu sari tot mai sus, nici nu-ți imaginezi ce bine este.

Hmm, la Sensei totul pare bine, dar are ceva logică ce zice el. După ce mâncară merseră cu toții la rândurile de cânepă, care deja aveau câte patru frunzulițe și se mai și îngroșaseră un pic la tulpină, sau cel puțin așa mi se pare mie își zise Rodica.

Fără multă vorbă, Sensei sări peste fiecare rând până în partea cealaltă a parcelei și apoi se întoarse înapoi tot așa, sărind.

– Atâta tot trebuie făcut, doar că în fiecare zi.

Cei doi pufniră în râs și-l imitară pe bătrân totuși, când se întoarseră din țopăială, gâfâiau puțin, ceea ce nu se observă și la Sensei.

– Eiii, dragii mei, cât eu o să trag eu un pui de somn, voi udați din nou cânepă și apoi program de voie. Ieri a fost totuși o zi destul de grea si… astă noapte, mai adaugă el pornind spre camera lui.

Cei doi copii rămași singuri se priviră unul pe altul și ca la un semn porniră după gălețile cu care cărau apă.

– Program de voie, îngână Ivik, adică facem ce vrem?

– Da Ivik, facem ce vrem, eu cred că am să mă culc un pic.

– Aaaa, spuse băiatul dezamăgit.

El avea cu totul altă concepție despre un program de voie, dar se gândi că Rodica era totuși obosită, doar dormise singură în pădure. Numai cât se gândea la asta i se ridică părul pe ceafă. Era așa de periculos, cu atâtea primejdi și animale sălbatice și… Are curaj prietena mea, își mai zise el mândru și porni grăbit s-o ajungă pe fată.

După ce udară temeinic rândurile și mai puțin obosiți decât s-ar fi așteptat fata merse să se lungească puțin și Ivik, amărât, începu să-și caute abecedarul, cine știe pe unde l-o fi lăsat…

       A doua zi săritul peste rândurile de cânepă le luă ceva mai mul efort. Plantele mlădioase crescuseră cam de o șchioapă și nu păreau să se oprească.

– Cred că o să sărim peste ele și seara, măi Ivik, spuse fata, altfel nu mai ținem pasul cu ele.

– Da, seara și dimineața, altfel ne-o iau înainte, trebuie să sărim în fiecare zi tot mai sus și mai sus… tot așa, a naibii cânepă!

– Acum eu mă duc să-i fac freza lui Boby!

Cu o seară înainte Sensei o dusese la bolovanul buclucaș și rostogolindu-l mai departe de gard zise:

– Tot în cadrul antrenamentului, tu o să încerci să-i aranjezi părul lui Boby. Rodica căscă ochii mai.

– Da, îl iei frumos în fața ta, te așezi lângă el și faci așa:

Și Sensei se ghemui lângă piatră și începu să lovească cu muchiile palmelor în fruntea lui Boby. Lovea ritmic întâi cu stânga apoi cu dreapta, unu-doi, unu-doi. Piatra tresărea sub lovituri.

– Lovim până se va face un șanț, o cărare ca la freză, să vezi ce frumos o să arate.

Fetița se așeză și ea în genunchi în fața bolovanului și îl imită pe profesor. Lovi așa cum i se explicase și, o durere ascuțită i se răspândi în încheietura pumnilor.

– Oh! țipă ea și-și duse mână la gură să și-o oblojească.

-Nu nu așa. Nu lovi așa tare, lasă pumnul să coboare liber și ușor, numai pernița lui să atingă piatra. Secretul stă în numărul de repetări, nu în cât de tare dai. Rodica îl imită și, da, nu măi durea așa tare, dar tot nu putea spune că e o plăcere.

– Cred că o mie de lovituri pe zi ar fi de ajuns, decretă Sensei.

– Oh!

– De fiecare mână, adaugă Sensei mulțumit.

– Ăhă!

Rodica de mult nu se mai mira de schimbările și completările pe care bătrânul le folosea mai tot timpul.

Astăzi freza lui Boby îi luă mai puțin timp și parcă mâinile ei căpătară greutate, nu știu cum, dar bolovanul începuse să tresară din când în când. Sper că nu-l doare, își zise fetița și pufni în râs.

  …

Zilele treceau ca vântul și antrenamentele fetiței deveneau din ce în ce mai grele. Când, după o lună Rodica, primi însărcinarea să meargă din nou pe Vârful Văduvei Străine, de astă dată singură, chiar fără Grivei, după două ore era înapoi, iar Boby din rucsacul de pe spate parcă nici nu-l mai simțea. Straturile de mușchi care se dezvoltaseră pe spatele fetei atenuau greutatea și bolovanul chiar nu mai era o problemă. Iar umerii rotunzi și bombați nu mai simțeau apăsarea curelelor rucsacului.

Da, a progresat bine, își zise Sensei când o văzu cât de repede se întorsese și în plus, nu părea prea obosită. Săriturile zinice peste rândurile de cânepă, care acum ajunseseră de un metru și jumate înălțime îi întăriseră mușchii picioarelor și tendoanele deveniseră ca de fier. Fiecare pas era elastic și rapid, iar când alerga parcă nici nu atingea pământul, făcând salturi de câte doi metri.

Mâinile îi deveniseră puternice, iar cu muchia palmei, în timpul unei lovituri, putea smulge coaja de pe un copac bătrân. Nu-i vorbă că și freza lui Boby, se adâncise, piatra dură făcuse un șanț acolo unde fetița lovea ritmic cu muchia palmei de o mie de ori pe zi.

Ne relaxăm ușor. Îndepărtăm de noi orice urmă de gând secundar, orice urmă de stres, suntem liberi și liniștiți. Respirăm profund, colectăm energie. Cu fiecare expirație eliminăm griji, poveri și îngrijorări. Ne purificăm cu fiecare expirație.

Erau în poienița din spatele casei față în față: Sensei și Rodica, așezați în poziția lotusului. Pe fetiță o dureau picioarele de la poziția incomodă, dar era hotărâtă să afle o dată cum e cu energia. Ceva noțiuni îi dăduse și Bătrâna ei prietenă din pădurea de acasă, dar timpul fusese scurt și parcă Sensei explica mai clar.

– Închidem ușor ochii, lăsăm numai o geană de lumină să se filtreze prințe gene. Respirăm și lăsăm o fantă de lumină să pătrundă în corp. O dirijăm în partea de jos a corpului până în dantian. La două degete sub omblilic.

Bătrânul vorbea în șoaptă, dar vocea îi vibra și ajungea la Rodica clară și parcă i se gravau cuvintele în creier.

– Lumina se adună în dantian și devine tot mai strălucitoare. Acumulăm energie. Omul, cerul și pământul se unesc, devin una. Eu pot să folosesc energia.

Punctul luminos din corpul fetiței deveni tot mai strălucitor, mai fierbinte și deja radia căldură în tot corpul. Era toată o flacără, nu mai auzea cuvintele profesorului. Tot corpul vibra și răspândea căldură, o lumină albă și orbitoare îi învăluia ființa. Începu să perceapă toate vibrațiile din jurul ei. Câmpul vizual se lărgi și văzu sau simți toate vietățile din jur apoi mai departe și mai departe… ajunse până la orășelul de la poalele colinei, văzu oamenii mișunând și alergând fizic sau mental pentru tot felul de treburi fără importanță, îi văzu cum își risipesc viața și familia, cum se ceartă și se urăsc pentru lucruri de nimic… O podidi plânsul, dar era muuuult deasupra, îi era milă de ei și voia să intervină. Știa că acum putea, dar o forță o aduse înapoi. Auzi slab vocea învățătorului…

– Revenim încet, ușor, ne contopim cu oceanul de iubire, așaaa, ușor revenim, deschidem ușor ochii, acum!

Rodica deschise ochii, respiră adânc și puțin amețită se uită la Sensei. Acesta stătea nemișcat și o privea fix cu ochii strălucind puternic.

– Acest exercițiu îl repeți seara și dimineața după ce îți termini antrenamentul.

– El o să-ți fixeze în corp tot ce ai învățat și progresat în acea zi. Este un exercițiu cumulativ. Cu timpul o să poți adună energie și vitalitate din jurul tău, din aer, copaci, iarbă… Totul în jur are și conține energie. Altfel nu ar exista! Iar tu o să o poți folosi.

 

 

 

Episodul 8

Zilele treceau încet. Fetița începu să se recupereze, dar nu atât de repede pe cât și-ar fi dorit. Începu să meargă cu greu în jurul camerei  cu ajutorul lui Ivik care se dedicase total îngrijirii fetei. O sprijinea când se împiedica sau se poticnea de slăbiciune și o încuraja spunându-i că și el pățea la fel când era  bolnav.

Rodica încuviința dând din cap și se străduia să-și învingă slăbiciunea. Grivei, care  îi asista, avea deja încredere în băiețel și-l aproba cu un lătrat vesel când acesta o încuraja pe fată.

Sensei intra de câteva ori pe zi în camera fetei, să vadă cum îi merge, dar mai ales ca și să-i dea picăturile acelea cu miros îngrozitor. În general, îl lăsa pe Ivik să se ocupe de ea, văzuse apropierea dintre cei doi și se bucura că băiețelul, altfel orfan, își găsise un rost, o preocupare care să-i mai abată gândurile de la singurătate și în general de la situația lui pe lume…

Îl găsise într-o seară, după cutremurul de acum doi ani, rătăcind singur, flămând și dezorientat în orășelul din apropiere. Un băiețel murdar, plin de julituri și cu lacrimile șiroind pe obraji. Rămăsese singur după ce familia sa pierise în tragedia de atunci. Îl luă acasă la el și începu să-l doftoriceasa, cum s-a priceput el mai bine. Însă rănile băiatului nu erau doar fizice… rămăsese cu o traumă sufletească și acum, vedea cum acestea dispar prin simpla prezență a Rodicăi. Da, nu-i rău își spuse el în gând.

Ajunse în grădinița din spatele casei și se apucă de săpat stratuile de țelină și conopidă.

La ceapă, fumoasă și de un verde crud, avea probleme cu cârtițele care făcuseră o pasiune pentru genul acela de ceapă, cu bulbul lunguieț, de culoare roșiatică și foarte dulce.

Bătrânul privi dezolat la staturile de legume pline de mușuroaie proaspete, cu goluri și locuri lipsă acolo de unde micile rozătoare își luaseră obolul. Dar imaginea fetiței care se însănătoșea îi reveni în minte și vesel și mulțumit începu să taie buruienile dintre straturi.

– Eiii,  până la urmă trebuie să mănânce și ele ceva, își zise el în barbă.

        Cam după o săptămână, Rodica și prietenii ei se puseseră pe picioare. Gigel crescuse binișor și devenise un cocoșel arătos, iar penele din coadă care îi căzuseră pe perioada detenției din groapă, acum se ridicau țanțoșe și de un negru-albăstrui, iar el și le răsfira mândru pentru a atrage atenția celor câteva puicute sfioase ce trăiau în preajma casei și trăgeau pe furiș cu coada ochiului la noul venit.

– Oare de unde o fi venit străinul acesta chipeș la noi în curte?

– Cine știe, dar cred că de tare departe, că are coada stufoasă, nu cum se poartă pe aici prin părțile noastre, tunsă scurt și cu cărare pe mijloc…

– Dar accentul este îngrozitor, nici nu înțelegi bine ce zice, spuse o găinușă mai mică și pestriță fără prea mare trecere la cocoși în general.

Puicuțele își sopteau una alteia când stateau pe cuibar la bârfă, așa mai în șoaptă să nu le audă cocoșul cel bătrân, care le supravegea cu o privire cruntă, cocoțat sus pe bușteanul de tăiat lemne, ca să aibă perspectivă.

Piciorul fetiței se vindecase bine și se dezumflase, o mai ținea când încerca să urce  treptele sau când îl ajuta pe Ivik la căratul găleților cu apă, dar în rest, totul decurgea bine. Câteodată Rodica cădea pe gânduri și își aducea aminte de scopul călătoriei. Ea trebuia, să facă rost de medicamentul acela miraculous pentru bunica și uite cum pierdea vremea.

– Da, nu am fost destul de atentă și de puternică, își zise ea cu regret, deși nu-și dădea seamă  ce ar fi putut face mai mult.

       Într-o seară, după  ce au mâncat, Sensei se așezase ca de obicei pe verandă să-și bea ceaiul de iasomie, iar fetița stătea  pe un scăunel  lângă el. Ivik încă nu terminase de strâns masa și mai robotea prin casă ștergând și punând farfuriile la locul lor pe poliță, însă trăgând cu urechea la ce se discută pe afară.

– Știi Sensei, eu am plecat de acasă cu un scop, ca să fac rost de…

– Da știu, coțofana aia bătrână din pădure ți-a făcut rost de scopul ăsta.

– A nu, buna bătrânică m-a ajutat și… dacă nu era ea, bunicuța ar fi…

– Știu și asta, de altfel, cum crezi că am aflat de tine? Deși metoda prin care m-au anunțat este tare riscantă. Nu știi niciodată cine îți răspunde sau cine mai află de tine și cum poate să folosească asta împotriva ta. Există pe lume multe forțe și nu  totdeauna prietenoase… În fine, de data asta am avut noroc cu toții, dar tare aș vrea să nu mai fie nevoie.

– Da, dar eu, îl întrerupse fata nerăbdătoare, eu trebuie să plec mai departe până ajung în desertlul Atakama, ca să…

– Ești pregătită?

– D.. da, cred că da, nu mă mai doare piciorul și datorită ție, Sensei, mi-am revenit și îți mulțumesc din suflet pentru tot ce ai făcut cu mine.

Grivei care se tolănise la picioarele ei, ridică capul și o împinse cu botul în picior.

– Da, pentru noi, pentru tot ce ai făcut pentru noi.

– Lasă asta. Te-ai gândit cum ai ajuns în capcana aia de urși sau de ce o fi fost?

– Sigur, am fugit de un lup ca să nu ne mănânce și eu și Grivei am, ne-am, ca să ne salvăm, vreau să zic…

– Bine, de Grivei nu am ce să zic, lupul, am ințeles era mult mai mare ca el…

Grivei ridică iar capul și pufni din nas.

– Dar tu?

Fetița se uită atentă la bătrânul vânjos care chiar și în perioada de relaxare când își bea ceaiul tot avea o ținută dreaptă și dădea impresia că nu poate fi surprins de nimic. Făcu ochii mari..

– Eu ce? Ce era să fi făcut?

– Tu ești om înzestrat cu rațiune, cum se poate să te lași dominată de o fiară proastă care se află muuuult mai jos pe scara evoluției? Minte ai în cap?

 Vocea bătrânului se înăsprise și poziția lui deveni și mai formală, dacă era posibil așa ceva.

Chiar și Grivei își corectă felul în care era așezat și se ridică să stea în fund, simțea că se discută sau o să se discute ceva important.

– Bine, dar era mult mai puternic ca noi, mai antenat în vânătoare si…

– ANTRENAT! bubui vocea lui Sensei.

Și Rodica și Grivei tresăriră, iar Ivik, care auzea tot prin fereastra deschisă, scăpă din mână ceașca pe care o ștergea fix în locul în care podeaua nu era acoperită de covor și-și sparse coada. Băiatul făcu un gest înciudat din mână, dar tăcu chitic. Simțea că pur și simplu i se lungesc urechile la propriu, ca să audă mai bine.

– Antrenat da, ai spus cuvântul potrivit, mai antrenat ca tine, care ești om și poți ajunge pe culmile oricărei arte sau îndemânare pentru că ai rațiune. Vrei să pleci mai departe? Bun și ce faci la următorul lup? Dacă nu mai găsești o groapă mare în care să scapi?

– Se urcă într-un copac, își zise în sinea lui Ivik, care în timpul acesta încerca necăjit să fixeze la loc coada ceșcuței.

– Și, în felul acesta, nefiind pregătită, nu cred că ai să ajungi prea departe.

– Da, dar timpul trece și medicamentul, buni mai are medicament numai pentru un an…

– Cât a trecut de când ai plecat de acasă? Două luni?

-Da, cam așa ceva, răspunse fetița după ce socoti în gând.

– Ei vezi? Ai timp destul, rămâi aici să te pregătești un timp și apoi poți să o pornești mai departe. Mâine, când răsare soarele, ne apucăm de antrenament.

– Păi, știu și eu, șovăi fetița.

– Drumul pe care îl de urmat nu e ușor, lupii din pădure sau lupii cu chip de om, pândesc la tot pasul, ca să nu mai zic de altele mai rele sau mai periculoase.

– Mai periculoase?

– Da, de ce nu? Ai putea spre exemplu să te… îndrăgostești!

– Poftim? Sensei, ce tot zici?

– Bătrâna coțofană din pădure, care chipurilea te-a ajutat, cum crezi că a pierdut calea?

– Bătrâna cotof… cine, prietena mea din pădurea de acasă ? Cum s-a îndrăgostit? Cum, cu cine, când?

– Destul! Acum mergem la culcare, și bătrânul se ridică brusc, puse ceașca pe masă și stăpânindu-și un zâmbet, strigă spre fereastra deschisă.

– Ivik! Ceașca din care am băut, de pe verandă.

 Capul băiețelului apăru în dreptul ferestrei.

– Am să o spăl eu însumi mâine dimineață, nu de alta, dar e ultima care mai are coadă.

Apoi bătrânul porni cu pași vioi spre camera lui la culcare, lăsând-o pe Rodica îngândurată pe scăunelul ei cioplit grosolan. Stătu așa un timp apoi se ridică se întinse să-și dezmorțească mușchii și își zise:

– Și totuși nu am ce face, trebuie să pornesc mai departe. Hai Grivei!

        A doua zi, dis de dimineață, bătrânul se trezi la primele raze ale soarelui. Rămase câteva clipe în pat și simți că ceva lipsea din casa lui. Se ridică brusc și ieși pornind spre camera Rodicăi. Camera  era goală, iar patul fusese făcut și aranjat cu mult timp înainte.

A plecat! își zise el, trebuia să mă aștept, poate am fost prea aspru…

Ieși val vârtej și îl văzu pe Ivik  în ușă la el cu ochii cârpiți de somn și părul vâlvoi.

– Unde-i Rodica?

– Aaa, nu știu, nu e în camera ei?

– Nu, nici ea nici câinele ei, cred că a plecat mai departe pe drumul ei.

– Cum? Fără să își ia rămas bun?

– Eh, femeile… mai adaugă Sensei și plecă dând din mână a lehamite.

Ajuns pe verandă se întinse de-i trosniră oasele și se uită absent la ceașca goală de pe măsuță.

– Și acum? Am promis că o să am grijă de ea. La cât de naivă este nu ajunge nici până la jumătatea drumului.

Apoi un zgomot de apă vărsată de sus și un chiot de plăcere îi atraseră atenția la fântâna cu cumpănă din vale. În depărtare, o fetiță îmbrăcată numai într-un maieu subțire și pantaloni scurți își turnă o găleată de apă rece în cap, iar un câine și mai nebun ca ea, lătra de zor și sărea în jurul ei. Fața i se lumină.

Hmm, bătrân prost, ce ai crezut? își zice el.

Apoi își adună forțele ca să își stapanaeasca bucuria din voce și strigă:

– Ivik! Noi nu mai mâncăm odată? Vezi că e la fântână, se spăla cu apă rece, mai adaugă el din spirit de solidaritate bărbătească și plecă să se schimbe.

He, he deci n-a plecat! Păi cum, fără să mă vadă, să-mi zică ceva? Și vesel și zglobiu, băiețelul se repezi în curte la cuibarul găinilor să recolteze ouăle de peste noapte. Am să fac o omletă uriașă – uriașă cu roșii și ceapă verde, dacă o mai fi lăsat cartițele vreuna.

Mâncară așezați roată în jurul mesei. Omleta lui Ivik ieșise surprinzător de gustoasă. O asezonase cu roșii și cimbru din grădină și cu ceapă verde. Adevărul este că băiețelul se pricepea să dea gust mâncării, era talentul lui și Rodica, mestecând de zor, îl privea recunoscătoare de peste farfurie.

După micul dejun, Sensei puse pe masă un săculeț de pânză colorat în albastru și legat strâns la gură.

– Astăzi începem antrenamentul! spuse el cu voce importantă. În prima zi vom face agricultură.

– Păi Sensei, ce legatutra are? Ce-i în săculeț? Fasole boabe?

– Nu fasole, ci semințe de cânepă bengaleză.

Văzând uimirea de pe fața ucenicilor adaugă:

– O să vedeți, este foarte plăcut să semeni cânepă.

        Ieșiră din casă și Sensei o luă înainte cu săculețul în mână. Îl ducea de parcă era plin cu diamante, nu cu niște prăpădite de semințe de cânepă. Apoi pregătiră un pătrat de teren destul de mărișor, cu latura de 50 de păși. Smulseră buruienile, zdrobiră bolovanii și  nivelară pământul. Sensei semănă rânduri paralele, la o depărtare de un pas unul de altul.

– Așa, zise el satifacut. Acum să aducem apă să le udăm, mai adaugă și se lungi la umbra unui corcoduș vinețiu cu boabe roșii și zemoase.

Întinse mână alene și culese o corcodușă, o studie puțin, o mirosi, o șterse de mâneca kimonoului și apoi o azvârli în sus și o prinse în gură. Simți cu plăcere gustul dulce acrișor cum îi inundă simțurile. Bătrânul înghiți carnea zemoasă a corcodușei și, umflându-și obrajii, scuipă departe sâmburele. Acesta porni ca din pușcă prin aer.

– Stai!

Sâmburele se opri la doi metri depărtare și încremeni în aer, vibrând ușor.

Sensei se uită la el atent apoi se destinse și zise:

– Da, mergi în treaba ta, la care sâmburele de corcodușă căzu fără zgomot în iarbă…

Cei doi înțeleseseră că Sensei a folosit pluralul doar așa, metaforic și că ei trebuie să aducă apa,  dar nu comentară și porniră cu pași destul de fermi spre fântâna din vale. De trei ori au adus apă, sus jos, sus jos, sus jos și au udat fiecare rând, până Sensei se declară mulțumit.

 

Ivik întrebă totuși într-un târziu în timp ce trăgea gâfâind ciutura din fântână:

– Și cum ne ajută semințele și semănatul ăsta în antrenament?

– Nu știu, cred că e vreo toană de a lui sau așa ne plătim învățătura, cine știe, hai că vedem noi.

Când terminară de udat, Sensei se ridică de la umbră și aranjându-și kimonoul mai strâns zise:

– Acum că ne-am odihnit, hai să ne mișcăm puțin. Prima zi de antrenament va fi mai ușoară. O să vă aduceți aminte cu nostalgie de ea.

O porni spre fundul curții și se opri în dreptul un unui gard de nuiele de-a lungul căruia erau înșiruiți câțiva bolovani. Se uită cu atenție la ei și, alegându-l pe unul cam  de mărimea unui pepene ajuns la maturitate, se aplecă și-l bătu ușor cu palma.

– Așa, da, astăzi vom merge într-o plimbare și ne oprim sus pe culmea aceea din zare, o vedeți?

Copiii urmăriră degetul profesorului și, undeva departe, după primul deal, zăriră o culme de munte nu prea înaltă, dar abrupra și stearpă, fără copaci.

– Se numește Culmea Văduvei Străine. Eiii, există și o legendă pentru ea, dar nu avem acum timp de așa ceva. Mergem până acolo și ne întoarcem, țac-pac!

Cam fără chef, Rodica și Ivik se declarară de acord. Deja nu-și mai simțeau spatele de la cărat apă și ar fi vrut să se ocupe cu ceva mai ușor.

– Eu mai am ceva lecții de ieri rămase! Încercă Ivik să se scuze.

– Nu-i nimic, le faci când venim, nu întârziem mult.

– Păi hai să pornim odată atunci, zise și Rodica cu o notă de exasperare în glas.

– Sigur, pornim, dar să nu uităm că face parte din antrenament. Astăzi ajutăm un prieten rănit și-l ducem în spate până la Văduva Străină, că doar n-o să-l lăsăm în urmă să moară nu?

– Sigur Sensei, pufniră în râs cei doi.

– Un prieten imaginar, nu?

– Păi da, cam da, uite-l acolo jos lângă  gard, zise Sensei și  atinse cu piciorul bolovanul ales.

– Cum?

– Da, este rănit și îl cheamă… Cum îl cheamă Rodica? Fetița făcu ochii mari.

– Da, dăi un nume.

– Aaaa, Boby, zise ea primul nume care îi veni în minte.

– Asa, foarte bine, uite rucsacul ăsta, îl băgam pe Boby în el, legăm bine la gură să nu cadă și, hop!, îl luăm în spate.

Zicând acestea, Sensei îi fixă fetei rucsacul cu bolovanul pe umeri așa, ca un ghiozdan de școală. Rodica se încovoie, dar strânse din dinți și se îndreptă la loc.

– Gândește-te, zise cu voce caldă de data această Sensei, că este un prieten rănit care nu poate merge și trebuie să-l cari. Ce faci, îl lași în  pădure? Gândește-te că și el o dată te-a adus acasă în brațe și nu te-a părăsit.

– Am înțeles Sensei, murmura fata și-și sălta mai bine rucsacul.

– Tu încă nu ai oasele crescute de tot. Astăzi nu cari nimic, doar pe tine. Îi spuse peste umăr Sensei lui Ivik.